Cautare




, Contributor

În prezent, conduce echipa de brand management a BMW Group România, pentru mărcile BMW, MINI și BMWI.

Lifestyle |
|

Mea culpa

Oare ar fi utilă o recapitulare a momentelor în care ai fost repezit, în care nu ai reușit să empatizezi, în care ai judecat grăbit și nefondat și, poate, ai aruncat un cuvânt aspru? Sau, mai bine, o generalizare și un „iartă-mă pentru tot” fac mult mai mult bine, sau, cel puţin, sunt memorate mai ușor de cei cărora le adresezi cererea de acceptare a părerii de rău?
Nina_Contibutors 2

Zilele trecute îmi spunea cineva că închide ochii la tot ce nu este bun în jur – și, implicit, la greșelile lui și ale celor din jur – pentru că, dacă ar fi să încerce să le repare, ar dura mult mai mult decât mai are de trăit din viaţă și, la vârsta lui (în jur de 45 de ani), nu mai îndrăznește să înceapă să sape acolo… de frica de a nu mai apuca să le rezolve. Și nu își dorește să le lase descoperite și nearanjate, fiecare la locul lui, când va fi să plece.

Timpul și iertarea sunt un pic – sau, de fapt – contradictorii.

Iertarea vine cu timpul, dar uneori greșeala se întărește în timp, dacă nu cumva ajunge să o domolească uitarea, și iertarea nu se mai produce. Ba, dimpotrivă, se sapă, ca un șant adânc, în inimă și în vedere. Și, astfel, vedem omul pe care nu l-am iertat că este din ce în ce mai urât, că greșește din ce în ce mai mult, că alunecă des… Deci, bine am făcut că nu l-am iertat!

Doar că bieţii de noi, cei care nu iertăm – că nu reușim sau că nu ne decidem să o facem –, vedem doar urâţenia pe care neiertarea o scurge zilnic în sufletele noastre și le infectează cu urât. Vedem urâtul, că devenim urâtul.

Sunt multe teorii despre iertare și despre cum să o aplicăm. Unele spun să scriem o scrisoare și apoi să o ardem sau să o păstrăm; altele spun să proiectăm iubire și iertare înspre omul care ne-a greșit; altele, să reparăm în noi greșeli pe care le-am făcut altora și, iertându-ne pe noi, să vedem că și alţii sunt vrednici de iertare.

Teoria care îmi place mie este una un pic mai simplă: să îmi spun, dom’le, adevărul în faţă, că m-am supărat că omul acela nu a făcut cum am vrut eu sau că nu m-a iubit cum am vrut eu și că, de fapt, mândria mea nu vrea să ierte și se simte bine pedepsind; să mă rog să îmi fie luată de la mine și să mă trezesc apoi, dimineţile, liniștită.

Ne este evident că în vria zilnică – de la corporaţie sau de la businessul propriu – nu ne este la îndemână să ne facem la tot pasul câte un „mea culpa”; dar la fel de evident, cred, ne este că de la o vreme, dacă nu se curaţă locul, încep să crească stări nedorite.

Scriam acum câteva numere, tot aici, că emoţia puternică a unei zile ne întunecă sau ne influenţează claritatea înţelegerii lucrurilor; că rămânem convinși că am văzut clar sau că am luat o decizie corectă, însă nu vedem că starea emoţională puternică ne-a deviat traseul.

Așa cum, de exemplu, postul sau o dietă susţinută curăţă corpul și ajută mintea, la fel, un „program de iertare” curăţă emoţia. Ca un lac care stagnează și, când este curăţat, devine clar și vin în el pești coloraţi.

Da, pentru „mea culpa” este nevoie de curaj.

Dar nu este atât de înfricoșător, să știţi.

Iată un exemplu:

Mea culpa pentru că nu sunt mereu atentă la nevoile emoţionale ale echipei și pentru că, nefăcând asta, nu ajustez uneori ritmul de lucru, ci îl ţin mereu turat la maximum de rpm…

Mea culpa pentru că uneori, când vorbesc cu prietenii la telefon, nu reușesc să le transmit bucuria conversaţiei cu ei și le servesc tot vocea „da, vă rog”, corporatistă.

Mea culpa pentru că nu găsesc uneori butonul „stop” sau că apăs prea repede, dimineţile, pe butonul „start engine”.

Mea culpa pentru că nu ţin prea larg zâmbetul de drag către cei pe care îi îndrăgesc.

Mea culpa pentru că nu întreb suficient de des „cum ești, ce mai faci?”.

Mea culpa pentru că judec pripit și pentru că trag concluzii din ce văd, fără să mai și ascult.

Mea culpa pentru că judec, pur și simplu.

Mea culpa pentru că, uneori, emit păreri necerute, uitând că mi-am promis să nu fac asta.

Mea culpa pentru că nu spun suficient de repede „am greșit”; uneori chiar nu văd asta, în fapt.

Mea culpa.

…iată. Nu este greu. Greșelile ne sunt universale și, pentru aceasta, ar trebui să ne fie mult mai ușor de cunoscut; de recunoscut.

Nu câștigăm vreun trofeu sau vreun punct la scoringul general al vieţii dacă mereu suntem cu „iartă-mă” pe buze, dar vom câștiga pace.

Spunea părintele Arsenie Papacioc că pacea și dreptatea sunt în raport de 80-20: câștigi 80 pace dacă lași să ai dreptate doar 20; dacă insiști să ai dreptate 80, primești doar pace în valoare de doar 20…

Cam așa.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii