Cum a început pasiunea pentru literatură? Dar pentru scris?
A început de-a lungul unei serii de întâlniri cu cărţi care mi-au mers la suflet: basmele citite de mama doar până la jumătate pentru a mă motiva să citesc şi singur; „20.000 de leghe sub mări”, de Jules Verne, pusă în braţe de bibliotecara şcolii de la ţară; povestirile lui Jack London, găsite într-un dulap al bunicii, sub o carte de rugăciuni; „Singur pe lume”, romanul lui Hector Malot, sau volumele de Poveşti nemuritoare, cumpărate de mama; o carte cu poezia lui Marin Sorescu, primită de tata ca premiu în liceu; „Jurnalul adolescentului miop”, de Mircea Eliade, recomandat de o fată pe care o iubeam în secret… Toate acestea mi-au stârnit curiozitatea, mi-au întreţinut pofta de citit şi mi-au dat măsura varietăţii literaturii. Încet-ncet, am început să caut singur cărţi la bibliotecă, să le cumpăr din librării sau din anticariate, citind mult şi amestecat, formându-mi singur gusturile. Cât despre scris, înainte să ajung să scriu zeci de poezii de dragoste pentru o fată în liceu, diriginta din gimnaziu ne-a dat o temă ciudată şi nesuferită pentru vacanţa de vară: trebuia să scriem zilnic buletinul meteo într-un caiet dictando. Cum vremea era la fel de caldă şi de frumoasă, deci neschimbată, am ajuns să mă joc cu exprimările şi cu frazele, astfel că zilele păreau diferite doar pentru că stilul descrierilor mele era diferit. Acela a fost primul exerciţiu serios al scrisului şi am fost dezamăgit când, la începutul noului an şcolar, diriginta nu mi-a controlat caietul în care „consemnasem” vremea zi de zi, toată vara.
De ce ați ales să debutați abia la 30 de ani? Și a fost poezie, nu proză. Ce s-a întâmplat?
Mi-am propus să debutez abia atunci când voi fi mulţumit de nivelul scrisului meu. Mi-a luat, poate, mai mult decât altora şi întâmplarea a făcut să fie o carte de poezie pe care oricum o scrisesem fără intenţia publicării. „Vântureasa de plastic” – multipremiată la apariţie, tradusă între timp în franceză şi spaniolă, reeditată într-o variantă adăugită acum la Humanitas – a fost, cel puţin aşa am crezut eu, doar un fel de jurnal poetic în care am consemnat, pentru mine şi pentru tatăl meu, drama şi evoluţia bolii mamei, rămasă paralizată, fără memorie şi fără voce, în urma unui atac cerebral survenit la 47 de ani. Mircea Cărtărescu a fost primul cititor al manuscrisului (pe care îl ţineam în sertar de şase ani) şi el m-a convins că Vântureasa merită să fie cartea mea de debut. „Norocul şi totodată ghinionul tău e că ceva mai adevărat nu vei mai scrie niciodată”, cam aşa mi-a spus el atunci.
Ce a însemnat pentru dvs., atât ca om, cât și ca scriitor în devenire, al doilea accident vascular al mamei?
Simbolic vorbind, a însemnat intrarea mea în literatură, şi-ncă la un standard poate nemeritat de ridicat. Ca cititor, mi-a schimbat practica şi preferinţele lecturii: am început să citesc altfel, să caut tragicul, să-mi revizuiesc părerile despre unii scriitori, să-i recitesc diferit pe alţii… Am devenit mult mai pretenţios. Dintr-odată, am devenit conştient de dimensiunea profund existenţială a literaturii.
Cum era mama în copilăria dvs.? Ce imagine îi păstrați?
Mi-o amintesc tot mai puţin aşa cum era ea înainte. Am scris cândva un text despre cum, la un moment dat, am realizat că nu-mi mai amintesc vocea ei, rămasă înregistrată preţ de câteva secunde pe o casetă video la nunta unei rude. Am multe imagini mentale cu ea, întreţinute şi de fotografiile din albumul familiei, şi în toate este veselă, gata să râdă. Avea un râs extraordinar de colorat, îl are şi acum, dar e mai şters, ca şi cum corzile ei vocale ar fi slăbit.
Vă simțiți mai mult scriitor sau mai mult critic? Sau aceste roluri au o pondere egală?
M-am simţit dintotdeauna scriitor, iar faptul că am scris şi scriu cronică literară a ajutat formării mele. Am învăţat să citesc şi să-mi scriu propria literatură şi prin raportarea la literatura altora, „furând” meserie şi, totodată, luând aminte ce nu trebuie să fac. De altfel, exersarea simţului critic este, în opinia mea, esenţială pentru un scriitor, care înţelege mai bine literatura nu doar când o scrie, dar mai ales atunci când şi scrie despre ea. Aproape toţi marii scriitori ai lumii (de la Virginia Woolf la Philip Roth) au practicat strălucit eseistica. E-adevărat însă că, în ceea ce mă priveşte, deşi sunt mai dedicat cronicii literare (pe care o practic săptămânal din anul 2000), interesul şi satisfacţia mea vin dinspre ficţiune, unde consider că sunt mai talentat.
Cum vă vin ideile, cum scrieți? Ce tabieturi aveți într-ale scrisului? Dar în ceea ce privește cititul?
Ideile îmi vin într-un ritm în care nu apuc să le şi materializez, aşa că le consemnez într-o agendă de lucru. Pentru că în restul anului sunt foarte ocupat cu tot felul de proiecte care-mi asigură existenţa, ajung să scriu doar vara. Motiv pentru care adun idei şi fişe sau „scriu în cap” luni de zile, iar atunci când am timp de scris efectiv, totul decurge foarte uşor. Altfel spus, când nu am timp să scriu, mă documentez. În ceea ce priveşte cititul, asta e o activitate zilnică. Citesc cam trei cărţi pe săptămână, din care ajung să scriu doar despre una. Nu pun aici cărţile din care citesc, fără să le termin, sau cele pe care doar le consult/răsfoiesc. Cât despre tabieturi, când scriu şi citesc, în general dimineaţa, evit să fiu conectat la reţelele sociale. Nu scriu şi nu citesc cu Facebook-ul deschis şi prefer să o fac câteva ore în şir. Uneori îmi închid şi telefonul.
Care este cea mai mare frică cu care vă confruntați ca scriitor?
Că n-o să apuc să dezvolt toate ideile adunate între timp. Am multe cărţi în cap, şi ca prozator, şi ca editor de antologii. De altfel, plănuiesc să „ies la pensie” cât mai repede şi să mă ocup doar de cărţi, nu şi de publicistică.
Sunteți un fel de ambasador al prozei scurte. De ce? Ce șanse are să se afirme mai mult în literatura română contemporană?
Iubesc proza scurtă încă de când citeam seria de Poveşti nemuritoare. Apoi am descoperit proza scurtă americană (London, Hemingway, Saroyan, Salinger, Carver, Cheever, Ford) şi am vrut să scriu şi eu proză scurtă, ceea ce am şi făcut în Sfîrşit de sezon. De patru ani editez, împreună cu Florin Iaru şi Cristian Teodorescu, revista Iocan de proză scurtă, care are un tiraj peste tirajul mediu al unui roman. În curând vom acorda, din nou, Premiul Iocan pentru cea mai bună carte de proză scurtă a anului trecut. Caragiale şi Creangă sunt, fundamental, autori de proză scurtă. La fel şi Sadoveanu, Ioan Slavici, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Anton Holban sau Mircea Eliade, toţi au scris proză scurtă, multă şi bună. Radu Cosaşu, Adriana Bittel sau Răzvan Petrescu au scris doar proză scurtă şi sunt printre cei mai buni prozatori în viaţă. „Nostalgia”, „De ce iubim femeile” sau „Frumoasele străine”, toate cărţi de proză scurtă, sunt printre cele mai vândute cărţi din opera lui Mircea Cărtărescu. Aş zice că proza scurtă este o parte importantă din literatura română, doar că nu ne dăm seama de asta.
Ce carte sau ce autor v-a marcat cel mai profund?
Dacă ar fi să aleg unul singur, aş zice Philip Roth. După accidentul vascular al mamei, romanele lui, mai ales cele din ultima perioadă a vieţii, au însemnat enorm pentru mine, deopotrivă ca cititor şi scriitor. Rareori am găsit la un prozator contemporan un simţ al tragicomicului condiţiei umane ca la Roth. Citindu-i cărţile, resimt o conexiune pe care n-o am cu niciun alt scriitor. La un moment dat, am făcut rost de adresa lui şi i-am scris un bilet, având grijă să nu trec şi adresa mea de plic, tocmai ca să nu mă trezesc că, în mod incontrolabil, aştept vreun posibil răspuns din partea lui. Când a murit anul trecut, am simţit că mi-a murit o rudă îndepărtată.
Ați cunoscut și ați intervievat o mulțime de scriitori atât din România, cât și din lume. Povestiți-mi, vă rog, despre întâlnirea la care veți reveni oricând cu aceeași bucurie.
De câţiva ani moderez, pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, din Iaşi, câte un scriitor străin invitat la FILIT. Conversaţiile cu Guillermo Arriaga şi cu Jonathan Franzen sunt cele mai izbutite pentru că au ieşit consistente şi, totodată, relaxate, ca un spectacol deopotrivă inteligent şi plin de umor. De-a lungul timpului, am avut şansa să-i intervievez pe Salman Rushdie, Elif Shafak, Orhan Pamuk sau Marlon James, dar atunci, pe scenă, cu Arriaga şi Franzen, în faţa a câteva sute de oameni, a fost cel mai bine. Cine n-a fost acolo şi e curios poate vedea filmările integrale pe YouTube. În ceea ce-i priveşte pe scriitorii români, e întotdeauna o plăcere să stau de vorbă cu Mircea Cărtărescu. L-am intervievat de câteva ori de-a lungul anilor (prima dată pe când eram student şi colaboram la o foarte mică revistă literară din provincie) şi de fiecare dată e o mare bucurie să-l provoc şi să-l ascult vorbind. Aproape că aş spune că am nevoie să aflu ce mai gândeşte Mircea Cărtărescu despre literatură şi despre lumea sau timpurile în care trăim.
Ce v-a determinat să începeți călătoriile prin munți, dar mai ales să le transformați în jurnale de călătorie? Cum vă întoarceți după o asemenea experiență?
Prima călătorie, spre cea mai înaltă trecătoare din Himalaya, a fost plănuită împreună cu un prieten din copilărie, iar faptul că a devenit prima mea carte de călătorie a fost o întâmplare fericită. Plăcerea de a scrie note de călătorie, precum şi succesul cărţii, reeditată de trei ori între timp, m-au încurajat să continui să scriu şi când am plecat spre izvorul Amazonului, în Anzi. Acum deja nu mai pot călători fără să ţin un jurnal, au ajuns două plăceri complementare. Oamenii fac mii de fotografii sau filmează atunci când călătoresc, dar scrisul prezervă cel mai bine experienţa, amintirea călătoriei.
Dacă nu ați fi fost scriitor, ce meserie credeți că ați fi avut?
Mi-ar fi plăcut să fiu tâmplar, ca bunicul meu matern. Îmi place lemnul, îmi place cum miroase, cum se simte la atingere, îmi place căldura lui… Lemnul poate fi rezistent şi, totodată, vulnerabil. Precum cărţile.
Ce urmează? Cărți noi, călătorii noi?
În ciuda faptului că sunt un mare leneş, am în plan diverse cărţi şi încerc să mă ţin de aceste planificări. Aşa că, da, vor veni şi cărţi, şi călătorii noi, dar toate la timpul lor. Am nevoie să fi acumulat suficientă curiozitate, entuziasm, experienţă când mă apuc de o carte nouă. Am nevoie să fiu puţin altul în fiecărei cărți.
