Cautare




, Editor Coordonator

Interviu |
|

Manuela Plăpcianu: Ce ne face să mergem mai departe?

Le admirăm pentru că nimic nu pare să le stea în cale. Nicio provocare nu e prea mare, nici un munte nu e îndeajuns de înalt încât să le oprească, nu există obstacol care să le descurajeze. Am întrebat-o pe Manuela Plăpcianu, fondator și CEO Education for All, care este prețul unei vieți trăite la intensitate maximă și ce o face să meargă mai departe.  
manuela_plapcianu_20100601_054

Traversăm o perioadă în care se vorbește mult despre creșterea prețului la energie. Pentru energia mentală, „prețul” tot crește de vreun an de zile. Cum vă descurcați?
Ar fi multe de comentat într-adevăr despre liberalizarea pieței de energie… Cât privește energia mentală, Corey Keyes a lansat recent un nou concept: languishing. Nu e nici depresie, nici burnout. Ai energie, emoțiile sunt la locul lor, dar nu mai ai chef și statul pe loc te sufocă la limita unui existențialism toxic. Ca drogul acela rusesc, krakadil, care roade pe dinăuntru. Nonsensul și echivalența deciziilor nu-i plac creierului. Cum nu-i place nici impredictibilitatea, frica de ceva necunoscut care pare că nu se mai termină – pandemia adică… În pandemie s-a conceptualizat languishing. Acum, sigur că nu toți reacționăm la fel, nu toți trăim pandemia la fel… Nu sunt în categoria „în orice rău e și un bine”… Cred cu tărie în adaptabilitate. În definitiv oamenii așa au supraviețuit, s-au adaptat și au explorat. Este o chestiune de elan vital. În ceea ce mă privește, energia și entuziasmul la limita exaltării, sunt acolo în ADN, sunt ca o boală ereditară…

Un moment de cumpănă (din viața dvs personală sau profesională), când încrederea în sine v-a fost pusă la încercare? Cum ați reacționat, cum ați trecut peste acea situație, care ar fi „morala”?
Primul moment de cumpănă care-mi trece prin cap este teza la chimie din clasa a zecea sau mai degrabă profesoara de chimie, o doamnă care n-avea o relație amicală nici cu iluminismul, nici cu histrionismul.

Dacă vorbim despre respectul de sine și toate celelalte, cu distincțiile cuvenite, conștiința de sine, valoarea de sine, imaginea de sine etc., poate n-ar fi rău din când în când să tragem aer în piept și să ne amintim cum, de exemplu, Beethoven a scris simfonia a noua când surzenia pusese deja stăpânire pe el. Sau poate să ne gândim din când în când la Helen Keller care, la vârsta de doi ani orbește și surzește și asta nu o împiedică să devină profesoară, scriitoare, una dintre cele mai carismatice și înfocate voci pentru drepturile civile – dreptul la muncă, controlul nașterilor, dreptul femeilor, dreptul minorităților – vorbim despre mijlocul secolului trecut…

În general, noi, ceilalți, ne cam alintăm, și așa este, reziliența și anduranța noastră la a gestiona situațiile neplăcute scade. Când psihologii ne spun că pentru noi cel mai important este să nu ne alterăm starea de confort și armonia interioară, când virtual suntem cine vrem noi să fim, când primim gratificări instant și totul e la un click distanță, când opțiunile par nelimitate și dau năvală peste noi, e greu să-ți păstrezi simțul realității.

Unde mai pui hărmălaia din jurul nostru. Ne fandosim narcisiac sau ne lamentăm entropic. Problema lumii de azi nu e pierderea selfesteem-ului ci sindromul metacognitiv Kruger Dunning (trivializând: cu cât ai un IQ mai mic cu atât crezi că ești mai deștept). Este decizia noastră să contemplăm cum lumea, în diverse feluri, se dezintegrează, și să ne plângem de milă, sau să ne suflecăm mânecile și să ne apucăm să cioplim mici grăunțe de „se poate și altfel”. Chiar și psihologia de cafenea observă că mai mărunt ca „omul fără însușiri” e „omul fără consecințe”.

Sunteți o personalitate independentă. Dacă ar fi să priviți în urmă, care ar fi avantajele și dezavantajele unui astfel de caracter?
Dacă independența înseamnă mai mult decât principii, atunci da, m-am bucurat de independență, și ca stare de fapt și ca stare de spirit. Poate și pentru că nu am luat niciodată prea în serios ce scria pe cartea mea de vizită. Es modus in rebus… așa m-am despărțit de prietenii cărora le plăcea Jean-Michel Jarre sau Rareș Bogdan… În lumea cealaltă, cu excel și P&L, nu știu dacă e bine sau rău, știu doar că nu se poate fără trudă, fără nesomn, fără cearcăne. Principiile nu le iei în brațe otova, sunt nuanțe, contexte, contururi morale, grade de comparație… În definitiv, strămoșul principiului este principium care înseamnă început.

N-aș schimba nimic, decât  țara. Și nu spun asta ușor. Citeam undeva că în Italia, unde rata de vaccinare depășește 75%, mai puțin de jumătate dintre români sunt vaccinați. Era și un grafic cu o corelare păguboasă între rezultatele testelor Pisa și rata de vaccinare. Între speranță și iluzie sunt multe distincții. În aceste cifre este mult adevăr, multă semnificație.

Ce vi se întâmplă mai des, să spuneți „da” prea ușor, să spuneți prea mult „nu”?
Când ești tânăr spui „da” mai des. Când ajungi la limitele agendei sau ale răbdării, când te mai dumirești ce și cum cu prioritățile, înveți să spui „nu”. Pe de altă parte, oricât am raționaliza, deciziile noastre, respectiv da/nu-ul, sunt emoționale. Statisticile spun că probabilitatea să întâlnești într-o viață de om sufletul pereche e mai mică de 0,17%. La fel, probabilitatea ca un business să reziste mai mult de 10 ani este sub 0, 01%. Doar moartea e 100% sigură. În absența dulcilor decizii iraționale, ar trebui să nu ne mai îndrăgostim, să nu mai facem afaceri, să nu mai dăm la Arte Plastice…

N-ai cum să faci business – aici intră de bună seamă și antreprenoriatul social – dacă nu ai un optimism peste medie, dacă ești o ființă întru totul cugetată, dacă te îngropi în statistici ori dacă nu trăiești într-un oarecare bias cognitiv. Important este să „trăim viața ca pe un prilej”, să nu spunem nu vieții, vieții trăite pe bune.

Ce vă face să mergeți înainte?
Cred că secretul vieții este frumusețea, sub toate formele ei: Florența cu toate poveștile ei, dar și LHG, cel mai mare accelerator de particule de la Geneva, în care mii de cercetători din toată lumea încearcă să recreeze prima secundă a universului; iarba pe care un copil calcă desculț prima oară în viața lui… Frumusețe înseamnă și politețea sub toate formele ei, și neliniștea lui Robert Rauschenberg, și ciocolata interzisă, și cărțile ilustrate pentru copii, și un dascăl cu vocație, și promisiunea pe care Dante i-o face Beatricei (că-i va dedica cea mai frumoasă carte de poezii de dragoste care s-a scris sau se va scrie vreodată), și mașina de spălat vase, și bibliotecile virtuale, și Keith Jarett, și descoperirea ADN-ului sintetic, inclusiv a vaccinului anticovid… Frumusețe este și nebunia tinerilor care dau la arte ori la limbi clasice, și „81/2”, și „Annie Hall”, și un ruj roșu hipnotic… Frumusețea e tot ce te înconjoară când privești cu ochii larg deschiși.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii