FacebookTwitterLinkedIn

Urmează un drum la fel de înfricoșător ca intuiția care îți spune, uneori, că unele chestii nu vor mai putea fi retrăite. Drumul va fi drept, dar pe curba memoriei vor șerpui o mașină mai mare decât aveam nevoie, o pierdere definitivă, o separare prin moarte, riscul imaginar, pe care mi-l asum, în mod nefiresc, doar cu ocazia de a-i mulțumi pe ceilalți, o întindere aridă, și toate vor duce în punctul în care nu-mi voi depăși imaginea de personaj prin absență. Răsplata nu va veni nici de data asta. În contrapartidă, se naște un gând nedemn, care mă ajută. E specific antieroului care am fost întotdeauna.

Îmbrac bluza ivoire, largă, în care sunt și nu sunt. Bluza transpune cel mai fidel felul în care mă prezint în societate. Îi închei în slow-motion nasturii, ca pentru a întârzia, cu cât pot, confruntarea. Notez în gând, aproape toate bluzele mele au deschiderea în V, singura deschidere pe care sunt dispusă să o arăt oamenilor.

Cumpăr flori pe care le voi dărui celor care peste câteva ore vor uita să mimeze afecțiunea și se vor desprinde de mine, țigări și apă pentru propria-mi gură, ce va avea nevoie de stimulente să justifice tăcerea, încerc să mă pierd din atenție, pornesc Rock FM. Ocazionalele ecouri acustice, familiare, rup indiferența, idleness-ul și macii de pe margini devin outsideri ca mine.

Ies din cadru cu onoarea pătată și accept că ceea ce lasă locurile pe oameni e poate mai puternic decât ce lasă oamenii pe locuri. Fiecare kilometru de drum pe care îl parcurg cere un kilometru înapoi, care-l contrazice pe Oscar Wilde. Farmecul trecutului nu e că a trecut, ci e că se poate retrăi. Înapoi e cel puțin un moment de fericire insulară, oxitocinică, storge sau egotică.

Din afară, meditez senin; intern, e o nevoie irepresibilă de a-mi aminti ce era atât de liniștitor în cutia de plastic de zece grame cu gem, cumpărată din IDM, acum 20 de ani, ce găseam atât de afabil în atitudinea lui F, trotuarul pe care am știut că vor urma să se petreacă lucruri între noi, silueta ei corpolentă în dreptul aragazului, pupilele mamei, în care mă priveam cu sentimentul de siguranță că de-acolo nu voi cădea, chipul ăsta simetric, ancora mea, gestul naiv-sublim cu care mi-ai făcut îmbucătura perfectă, răceala deliberată cu care am grăbit ruina, copacul simbol pe care te sprijini și azi și pe lângă care trec cu mâinile întotdeauna ocupate, cât să nu-l pot atinge nici măcar ca un simptom al OCD, oblomovismul tău.

Dincolo de fereastra mașinii, văd degetul lui Goya scriind pe pământ, Nada, căruia i se suprapune degetul meu. Ar putea trece drept degetul unui bărbat, cu unghie scurtă și lipsit de finețe. Și în spatele degetului meu este degetul mulțimii care mustră și dezaprobă nuvelele din noi.

Amintirile mă salvează cum pe Beckett îl omoară. Efectul lor antidepresiv lasă loc ieșirilor din situații de criză și cred că un amnezic este cel mai singur om. Cu ele mă păcălesc din mișcări sinuoase și pot crea cu ele până și un viitor. Un viitor despre care cineva mi-a spus că e un viitor bun doar într-o carte. I-am zâmbit sceptic, e bine și așa.

Motorul turează, muștele mor pe parbriz, berzele apar și dispar și eu pariez pe un singur scop mobilizator, care știu că va eșua fără efect. Va eșua în tăcere, ca de fiecare dată.

„And if you could drive / You could drive her away / To a happier place / To a happier day / That exists in your mind / And in your smile”, îmi amintește Depeche Mode din boxe și mă întind pe bancheta din spate, unde stă singurul deresponsabilizat din toată mașina. Și așa, pe bancheta din spate, se întâmplă tot ce vrei și ce nu vrei. Metalul sonor curge printre silabele sincopate ale versurilor, iar după „mind” vocea coboară grav și cursiv.

E o invitație să documentez prezentul cu prima amintire legată de Little 15. Aveam 14 ani, o rochie galbenă, scurtă, eram tunsă garçon cu breton, priveam direct, frontal, dar mai inocent decât personajele lui Jane Austen. Cu aceste coordonate, care suspectam că vor compulsa elemente intruzive în internul și eternul meu spleen, ennui, sictir, intram, prima dată, într-o discotecă.

Tot piesa asta s-a nimerit, after many years, și la crush-ul care mi-a pus cratimă în viață și în urma căreia am băut zeci de cafele solo, am ascultat în loop The Way You Write, n-am îmbrăcat un pulover pe care îl iubeam, timp de un an, m-am întrebat ce fac iepurii la circ și mi-am reproșat că nu am scos zâmbetul ăla pe hârtie color.

Tot pe melodia asta, m-aș împăca, îmbrăcată în cel mai urât tricou, ăla în care aș arăta ca Mowgli, după ce aș plânge, aș sparge două pahare de pereți, aș da un pumn și probabil aș lua o palmă, ca apoi să mâncăm pepene cu brânză, frunze de mentă și ardei iuți. Este songul care taie orice „nu”, când, până și celor mai mici impulsuri fragmentare de rațiune, dai erase, liber consimțit.

Nu e nimic elaborat în linia asta melodică, nu este o cruciadă de decibeli, nu are treceri spectaculoase, nu are sound-uri intergalactice, nu are nici măcar versuri care să-ți pună barba pe gânduri. Dar să spunem că are tot ce trebuie să-mi întoarcă mie căptușeala pe față. Știu că, dacă o ascult, plâng și știu că, dacă plâng, sunt cea mai frumoasă femeie care plânge. Convingere irațională sau histrionism masochist.

Cu amintirile aș putea scrie, ca status, it’s complicated, but bitter-sweet. Sunt navete spațiale care-ți trimit cele mai fidele imagini de pe planeta ta. Și dacă există o amenințare reală sau ficțională, ele vor fi scut.

În mașină, în ultimii ani, am învățat despre mine tot ce n-a putut psihanaliza să facă. Și dacă aș avea patalamaua aia, care mi-ar permite să mă învârt prin mințile oamenilor, nu i-aș îndemna vreodată să se desprindă de ceva. Fie ceva-ul om sau materie, haos intelectual sau greșeli repetabile, elasticitate erotic-existențială sau porniri de mahala.

Tot din mers am învățat și că toate excesele nu au la bază nevoia de plăcere, ci ura de sine. Cu toate astea, nici azi nu mă iubesc mai mult. Și, dacă n-aș avea teama de impermanență, azi aș fi membră a unui echipaj, navigând pe Dunăre, un rockstar obscur, cu o rulotă și o pisică, un naturalizat al Apusenilor, vizitat doar pentru mămăligă cu brânză.