Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Mamă antimodel

Multă vreme, de fapt mai toată viaţa mea de adult, nu mi-am dorit copii.  Dintotdeauna mi-au plăcut copiii și m-am bucurat să fiu în preajma lor, să le aud ciripitul și să le observ toate gesturile și interacţiunile.
Raluca_Life New_edito

Însă nu simţeam că am material de mamă. Mi-era teamă că nu voi ști să am grijă de un copil, că mă voi simţi captivă, că nu mă voi mai bucura de libertatea de a merge oricând, oriunde, că nu voi mai dormi niciodată. Sau, mai rău decât orice, mă temeam că nu îmi voi iubi copilul.

Că voi fi o mamă distantă sau că voi fi o mamă care îl va sufoca. Că nu voi avea bani să îi ofer tot ce aș vrea sau ar avea nevoie. Că nu voi avea o căsnicie perfectă, care să îi ofere susţinerea emoţională de care are nevoie. Că nu voi avea o mașină destul de sigură. Că o să mă îngraș în timpul sarcinii. Că nu o să pot alăpta. Că nu voi ști să îi gătesc mâncare sănătoasă și gustoasă. Că nu voi ști să îi ofer o educaţie. Că nu o să găsesc grădiniţa și școala perfecte. Că nu voi ști să îl feresc de anturaj. Și tot așa. Droburi peste droburi, peste droburi de sare cădeau și se spărgeau fix în capul meu și al copilului imaginar.

De aproape patru ani, mi-a dăruit Dumnezeu un copil. Deși medicii ne-au spus mie și soţului meu că nu vom putea avea copii. Și, de aproape patru ani, constat că nimic nu s-a schimbat. Adică am aceleași frici. De fapt, mai multe. Tușește? S-a lovit? S-a zgâriat într-un cui ruginit? Îl doare burtica? Are febră? Nu se joacă frumos cu prietena lui Alexandra? Ţipă? E prea liniștit?
E obraznic? Nu vrea să facă aerosoli?

Nimic nu s-a schimbat.

În afară de faptul că totul s-a schimbat. Absolut totul.

Este o scenă în filmul de animaţie Storks care arată, într-o înșiruire de secvenţe, cum, din preistorie, femeile capătă puteri supranaturale atunci când devin mămici și cum se luptă cu oricine și orice de dragul copilului lor. Chiar și cu ele însele, aș adăuga eu.

Am plâns la această scenă pentru că, da, e adevărat, totul este o luptă. Și uneori simt că nu mai pot, că nu mai am nicio fărâmă de putere. Dar apoi mă uit la el. Și el îmi spune „Te ubec, mami” și îmi pupă mâna. Și atunci Îi mulţumesc lui Dumnezeu și mai pot. Și, mai ales, mă bucur. Enorm.

Pentru că, într-adevăr, dragostea mișcă munţii.

La Mulţi Ani tuturor copilașilor în această lună a lor și un gând bun pentru toate mamele, mai ales pentru cele care se gândesc în fiecare zi la toate modurile în care au greșit și la toate felurile în care ar putea fi mame mai bune.

CITEȘTE ȘI Sună pe cineva

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii