Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Love unlimited

6. Youtube
Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo – „Love Unlimited”, ediţia  a VII-a, se desfăşoară între 9 şi 25 noiembrie 2012, în Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Cluj-Napoca. Răzvan Popovici, directorul SoNoRo, ne dezvăluie de ce este deosebit acest eveniment. 

“Este un festival foarte personal”, îmi zâmbeşte Răzvan Popovici, vorbindu-mi despre începuturile şi evoluţia Festivalului SoNoRo. Într-o lume grăbită şi adesea haotică, marcată de agresivitate, grandomanie şi kitsch, Răzvan (interpret la violă şi iniţiator al festivalului) ne aduce în fiecare an o gură nesperată de aer proaspăt – un festival intim, discret, dar cu o personalitate puternică şi bine conturată.

Pe Răzvan l-am prins cu doar câteva ore înainte de a urca în avion, cu destinaţia Japonia unde, alături de colegii săi din Ensemble Raro („ensemble in residence” al Festivalului SoNoRo), urma să susţină câteva concerte. Iniţial, m-am temut că nu va fi vreme suficientă pentru toate întrebările pe care le aveam, că va fi grăbit şi preocupat de lucrurile fireşti care vin odată cu o astfel de călătorie… În schimb, am întâlnit un om relaxat şi zâmbitor, care mi-a dat senzaţia că avem tot timpul din lume să vorbim despre proiectul său de suflet – Festivalul SoNoRo. Pornit din dorinţa de a crea un eveniment muzical frumos care să se impună la nivel internaţional, în cei şapte ani de la înfiinţare festivalul a crescut, după cum glumeşte el, „ca un cozonac”.

De la câteva concerte la ediţia I, SoNoRo s-a dezvoltat treptat, adăugând noi proiecte: introducerea programului educativ SoNoRo „Interferenţe” – o serie de workshop-uri la care participă tineri bursieri, instrumentişti talentaţi –, organizarea SoNoRo Arezzo sau concertele punctuale desfăşurate sub titlul „SoNoRo on Tour”. „De la an la an, am reuşit să atragem mai multe fonduri, să lungim perioada concertelor, să invităm mai mulţi artişti, să diversificăm programul, să cuprindem şi fotografia sau literatura”, îmi spune Răzvan.

Anul acesta, spre exemplu, este foarte entuziasmat de faptul că, în afara concertelor propriu-zise care se îmbină întocmai pentru a reflecta tema festivalului – „Love Unlimited” –, pe 12 noiembrie se va lansa un nou disc, „Love Songs”, iar pe 20 noiembrie, cu ajutorul TIFF, va avea loc proiecţia filmului „Noseland” – un „mockumentar” despre festivalul renumitului violonist Julian Rachlin –, urmată de o sesiune de Q&A cu Sebastian Leitner (unul dintre realizatorii filmului). De asemenea, între 14 şi 21 noiembrie va fi şi o expoziţie de fotografie, semnată de Voicu Bojan, Vlad Eftenie şi Cornel Lazia. Mai mult, o premieră este reprezentată de Salonul Literar organizat în parteneriat cu revista „Dilema veche”, unde Răzvan îi va avea alături pe Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Marius Chivu, Tudor Giurgiu şi Alexandru Bălăşescu, pentru o discuţie liberă, la un pahar de vin sau o ceaşcă de cafea, despre dragoste şi muzică.

Până aici, totul pare aproape idilic. Totuşi, nu putem ocoli delicatul subiect al banilor. Un asemenea festival – care, cu toate activităţile adiacente, costă aproximativ 200.000 de euro – are nevoie de susţinători pe măsură, de promovare, de fonduri. O mică parte din bugetul festivalului, adică 15%, provine din surse publice. Restul de 85% – din mediul privat. „Am observat că mediul de business este foarte interesat şi, cînd este interesat, se şi implică. Este apreciată, pe de o parte, calitatea artistică, pe de altă parte, buna organizare a festivalului”, explică Răzvan.

De altfel, doi dintre cei mai mari susţinători sunt Raiffeisen şi E.ON, „fără de care nu ar exista festivalul”, după cum îmi spune Răzvan. El punctează apoi importanţa de a te asocia cu anumite instituţii, cu „parteneri pe care te poţi baza şi cu care te poţi mândri”, cum este cazul companiilor private, dar şi al instituţiilor statului, precum BNR, Ministerul Culturii, Primăria Capitalei sau Administraţia Prezidenţială.

Odată ce a câştigat credibilitate şi prestigiu, SoNoRo a atras din ce în ce mai mulţi admiratori – spectatori, dar şi parteneri media şi sponsori. Totuși, mai mult decât afişele, comunicatele de presă sau alte moduri de promovare, „cea mai importantă metodă de a face reclamă a fost contactul direct dintre cineva care a fost la festival şi un prieten al acestuia, cineva cunoscut”, îmi spune Răzvan. În 2011, de exemplu, au avut cam 8.000 de spectatori. „Vorbim despre un public foarte eterogen – evident, nu lipsesc melomanii, dar sunt şi mulţi tineri, atraşi de spiritul inovator al festivalului”, continuă el. În plus, o bună parte din public s-a coagulat în jurul festivalului, identificându-se cu întreaga iniţiativă, iar unii dintre ei au început să-i ajute şi să le fie alături. Lucru esenţial, dacă ne gândim că festivalul este organizat, practic, de zece oameni. „Suntem o echipă mică, dar, tocmai de aceea, eficace – deciziile se iau imediat, nu stăm să aşteptăm păreri nenumărate…”, spune Răzvan.

Dincolo de echipa de organizare, însă, se află artiştii invitaţi. O parte dintre aceştia vin de mai mulţi ani, asigurând, astfel, o continuitate şi o coerenţă a festivalului. Răzvan accentuează deseori ideea de „comunitate” – muzicieni care au un anumit fel de a cânta, care interacţionează şi comunică bine între ei, care se potrivesc unii cu alţii, care creează o poveste de tip puzzle, astfel încât „publicul care merge la mai multe concerte din cadrul festivalului să înţeleagă, la sfârşit, conceptul programului”. El adaugă apoi că, în cazul concertelor de muzică de cameră, este necesară o anumită intimitate, o atmosferă anume şi, mai presus de toate, tihnă. În încheiere, Răzvan îmi mai spune doar atât: „Nu e suficient să auzi. Muzica clasică are nevoie de linişte, având impactul maxim asupra omului când acesta o ascultă…”§

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii