Cautare




, Editor Coordonator

Travel |
|

Lofoten is a place on Earth

Revista Forbes Life a avut ocazia să testeze noul Porsche Macan în insulele Lofoten, locul unde Dumnezeu și-a dat doctoratul în peisagistică, iar pizza și hamburgerii au topping de somon.  
DSC_1305

Sunt într-un mic avion bimotor care mă duce din Oslo în insulele Lofoten, și stratul de nori de dedesubt, de un alb pufos, ireal și imaculat, strălucind în soare, mă face să mă consider martorul privilegiat al uneia dintre cele mai spectaculoase creații. Când norii încep să se rărească, zăresc jos insule, insulițe, petice de pământ și vârfuri gri de stâncă ieșind din albastrul cu luciri metalice al mării. Superlativele dau năvală și simt, pur și simplu, nevoia să fac o reverență mentală în fața acestei desfășurări neașteptate și gratuite de frumusețe cu care natura mă copleșește.


Probabil că, dacă nu ar fi fost invitația amicilor de la Porsche de a testa noul Macan în insulele Lofoten, nu m-aș fi gândit vreodată la Norvegia ca la o destinație de vacanță. Pentru prima dată în viață, trec dincolo de Cercul Polar. Aterizăm la Leknes – cel mai mare oraș al arhipelagului, aflat la 170 de kilometri în interiorul Cercului Polar și la puțin peste 2.400 km depărtare de Polul Nord.

Apele arhipelagului Lofoten ascund zăcăminte bogate în petrol – peste 1,3 miliarde de barili –, dar extracția este interzisă. Nu știu alt loc din lume unde munți care nu măsoară mai mult de 1.500 de metri înălțime să pară mai falnici, mai maiestuoși, mai impresionanți. Coloșii de piatră izbucnesc din sol și urcă spre cer pe pante pietroase și abrupte. Aproape fără excepție, crestele le sunt ascunse de nori – un șir de Ă-uri pe caietul de caligrafie al creatorului. Vegetația e rară, dar iarba, ei bine, iarba e mai… verde.


Verde Piton se numește culoarea noului Macan pe care urmează să-l conduc – este o nuanță exclusivă pentru versiunea GTS cu pachet Sport. Comparativ cu predecesorul său, noul Macan este mai performant și mai îndrăzneț în design. Deosebirea evidentă față de generația anterioară este în spate, unde lămpile sunt unite printr-o bandă LED, ca la fratele mai mare Cayenne și la Taycan.



Accentele Python Green sunt prezente și la interior, în broderia logoului GTS de pe tetiere, în cusăturile contrastante și pe centurile de siguranță. Demnă de remarcat este noua consolă centrală: spațiul care până nu de mult găzduia două rânduri de butoane care încadrau ordonat schimbătorul de viteze și frâna de mână a lăsat locul unui elegant display tactil. Îmi plăcea ce era, dar îmi place și mai mult ce este. Ăsta sunt, îmi plac ecranele în mașină: cu cât mai mari, cu atât mai bine. „Dați-mi cinematograf”, zicea Topîrceanu, și Macanul îi face pe plac și lui, și mie, cu al său display central de 10,9 inchi, deasupra căruia ceasul analog îi consolează pe eventualii clienți mai conservatori.


Macan vine cu două motoare noi, un V6  de 2,9 litri, cu două turbine, pentru versiunile S și GTS, și un propulsor turbo, cu patru cilindri, pentru varianta standard. Vârful de gamă, GTS, dezvoltă 440 CP, cu 60 mai mult decât la modelul anterior. Jantele sunt de 21 de inchi, farurile LED au tentă fumurie, grila frontală este neagră, la fel spoilerul spate de pe plafon și cele patru guri de evacuare; cu pachetul Sport Chrono, accelerația de la 0 la 100 km/h are loc în 4,3 secunde și viteza maximă este de 272 km/h.

Același motor V6 furnizează 380 CP pentru versiunea S, în timp ce modelul de bază este dotat cu un propulsor în patru cilindri care dezvoltă 265 CP. Cum am testat toate trei versiunile (apropo, toate au transmisie cu șapte trepte cu dublu-ambreiaj și tracțiune integrală), trebuie să mărturisesc că varianta standard, în modul SportPlus, mi s-a părut mai sprintenă decât GTS-ul condus în modul Normal – precizez acest lucru în eventualitatea că cineva se gândește că 265 CP nu sunt suficienți pentru o mașină de aproape două tone.


Traseul primei zile măsoară aproape 150 de km. Șoseaua urmează malul mării și mi-e greu să conduc nu fiindcă traficul e aglomerat – abia trece câte o mașină la câteva minute –, ci fiindcă mă fură… peisajul.

Mă opresc aproape la fiecare kilometru ca să mai fac o fotografie. Mă fascinează deopotrivă frumusețea, măreția și sălbăticia locurilor, dar și felul discret, aproape simbiotic, în care localnicii s-au integrat în natură. Vreau să iau cu mine ceva de aici, am sentimentul bizar că trăiesc un moment unic în fața unei splendori pe care nu o voi mai regăsi în timpul care îmi este dat. Vreau să iau cu mine un crâmpei din ea, o fărâmă, un kilobit din locul ăsta, și nu știu cum altfel să fac asta decât fotografiind în neștire…

Pe aici, cei mai numeroși parteneri de trafic sunt turiștii cu autorulote. Pe unele le depășesc, pe altele le văd oprite în locuri unde spectacolul naturii mă face și pe mine să mă opresc. Iar și iar. La nici doi pași de șosea, solul are consistența unui burete, fiind, de fapt, mușchi îmbibat cu apă, crescut pe roca vulcanică.

Drumul mă poartă de pe o insulă pe alta prin tuneluri sau pe viaducte. Din excelentul sistem audio al mașinii, Belinda Carlisle zice că Heaven is a place on Earth. Așa e, se cheamă Lofoten… Muzica se întrerupe subit și sistemul de navigație mă anunță sobru că traseul se schimbă din cauza „condițiilor de trafic”. În noile condiții, mai am 465 km până la destinație, față de 68 km cu două secunde înainte. Încerc să reprogramez, dar nu reușesc. Sper să mă salveze Waze-ul de pe telefon, dar constat că bateria e la 10%: prea multe poze. Cablul pe care îl am nu mă ajută, e un USB clasic, în timp ce mașina are prize de încărcare USB-C. Aveam să aflu mai târziu că la bord există un dispozitiv de încărcare wireless, dar deocamdată sunt îngrijorat că telefonul nu va ține până la destinație, deși îl trec pe modul economic.

 

Macanul zburdă pe drumul principal cu două benzi, depășind relaxat tot ce mișcă. Mă bucur preț de câteva minute când ies pe un drum secundar – e mai liber, dar are doar o bandă. Când ajung din urmă un motociclist, nu-l pot depăși. Timpul trece și bateria mea se descarcă. Motocicleta face dreapta la un moment dat și piciorul mi se înfige în accelerație. Aș face o poză aici, și aici, încă una aici… Lumina e perfectă, soarele coboară spre apus, umbrele se lungesc, iar eu gonesc Macanul prin decorurile unui film de Peter Jackson, doar că nu mă lupt cu monștrii din Mordor, ci cu timpul. Ca toată lumea…

La fel de subit, sistemul de navigație revine la setările inițiale: mai am sub 20 km până la destinație, Nusfjord Arctic Resort, unde vom înnopta. Un accident petrecut în tunel e motivul pentru care navigația o luase razna – aveam să aflu curând. Nusfjord, un sat pescăresc a cărui existență este documentată până în anul 425 î.H., a fost transformat în „stațiune”: hotel, trei restaurante, SPA, parcă zăresc și un muzeu.




Hotelul e alcătuit din cabane individuale, răspândite în golful semicircular. Cabana mea este un apartament cu două camere. Din holul de la intrare, în dreapta e livingul, în stânga dormitorul cu baie. Baia e imensă, cu cadă, duș și încălzire în pardoseală. Livingul are o canapea și o masă cu patru scaune, plus o serie de unelte specifice pescuitului marin transformate în decorațiuni: măsuța din fața canapelei este un sertar masiv întors cu dosul în sus, lampa de pe birou – un bec protejat de un grilaj metalic – are aspectul unui felinar care lumina altă dată puntea unui vas de pescuit, la fel și „candelabrul” care atârnă din tavanul înalt al dormitorului. Grinzile lăsate la vedere par reciclate din lemnul adus de valuri la țărm.




Cina o servim la Oriana Tavern, un restaurant amenajat într-un fost depozit de whisky și alimente. Într-un colț, poate fi admirată o colecție de generatoare și de stații radio folosite pe pescadoare. Alte ustensile de pescuit, unele de dimensiuni impresionante, „înfrumusețează” locul sau oferă oaspeților subiect de conversație. Specialitatea localului este pizza cu somon afumat – un topping pe care aveam să-l întâlnesc în ziua următoare într-un hamburger, ambele combinații fiind cât se poate de savuroase.

Spre miezul nopții, mă îndrept spre cabana mea. Afară încă e lumină, o lumină slabă, ca la răsărit, suficientă pentru a vedea clar în împrejurimi. În Lofoten, soarele nu apune din 26 mai până în 17 iulie și nu răsare între 9 decembrie și 4 ianuarie.


Dimineață o luăm de la capăt pentru alte câteva ore. Conduc, de data aceasta, un Macan S. Indiferent că lucrezi aici sau te-ai retras la pensie în aceste locuri binecuvântate, dacă străbați în fiecare zi drumul pe care îl parcurg eu acum, nu poți fi altfel decât recunoscător pentru că viața ți-a oferit un post permanent de martor al măreției naturii.

Merg fără viteză, încercând să disting chipurile partenerilor de trafic. Vreau să văd cum arată „martorii” – de fapt, martorele – foarte multe femei la volan în această dimineață. În China, 60% din clienții Macan sunt femei. De la lansarea sa, în 2014, Macan a fost vândut în 600.000 de exemplare, devenind cel mai bine vândut Porsche și automobilul prin intermediul căruia reputatul brand german atrage o clientelă nouă: 80% din cumpărătorii de Macan sunt clienți Porsche noi, un număr consistent dintre aceștia reprezentându-l femeile.

În mintea mea se petrec sinapse ciudate: revăd scena de la finalul filmului „Prințul mareelor”, când Nick Nolte conduce pe un pod cu gândul la o iubire care, deși imposibilă, l-a ajutat să supraviețuiască și să meargă mai departe. Și îi rostește numele cu dor: Lowenstein, Lowenstein…

 

La volanul unui Macan de un albastru infinit, traversez un viaduct care se arcuiește înfiorat peste un fiord, alergând spre soarele care strălucește suveran într-un orizont ce nu pare prea îndepărtat. Nu am nostalgia unei iubiri imposibile, ci satisfacția celei mai reușite aventuri de-o noapte (și două zile) din viața mea recentă.

Lofoten, Lofoten…

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii