Cautare




, Contributor

Este ziarist de presă scrisă și scriitor.

Lifestyle |
|

Locuri pe care aș vrea să le revăd

Dat fiind că ne aflăm în plină pandemie de ciuma pangolinului, după ce a poftit wuhanezul să deguste pangolin la cină (cel puțin așa se știe până acum), păstrăm șanse mici, dar puține (vorba lui Florin Prunea, originar din Țăndărei) să mai vedem vreodată locurile sfinte ale biografiei noastre.
 aboneaza-te
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Fiind sărac, dar foarte bogat în amintiri, acum nu mai am de ales și trăiesc, în sfârșit, din ele. Revizitez orașe, țări întregi, munți, mări și cel puțin un deșert în care era să-l aud pe bunul Dumnezeu vorbindu-mi (așa este la o anumită temperatură). Conștiincios, mi-am notat toate locurile pe care aș vrea să le revăd și în care vă doresc, călduros, să ajungeți și dumneavoastră, ca să aveți amintiri pentru următoarea pandemie ce va să vie.

Înainte de prăbușirea în virtual

Așadar: hotelul Taiwan din Beijing, unde am petrecut o parte din vara anului 2008, înainte de criza financiară globală, la apogeul vieții personale și, îndrăznesc, la apogeul planetei pământ, care avea după aceea să se prăbușească definitiv în virtual.

Lacul Zürich, strada pe care cândva era Cabaretul Voltaire, prima pizzerie din lume, tocmai la Napoli, muzeul Astrup Fearnley, din Oslo.

Un pub anume din Dublin unde am băut bere cu doi domni care purtau măști peste căpățâni. Unul avea o mască în formă de cal, unul în formă de câine. Calul era din Nigeria.

O stradă secundară din Edinburgh, unde, în zorii unei zile
din iulie 2014, am făcut cunoștință cu melancolia atroce,
atroce ca secretele din camera 237 din filmul artistic de groază The Shining.

Cartierul preferat al lui Cioran

Cartierul Roșu din orașul Amsterdam, despre care sunt fericit să vă spun că era și cartierul preferat al lui Emil Cioran din toată Europa, dacă nu din toată lumea, exceptând, desigur, Cartierul Latin din orașul Paris. Cartierul Roșu cu bordelurile lui de modă veche și cârciuma La vie en rose, unde dansează dansatoare care au fost tinere în mileniul II, ceea ce nu îi împiedică pe vizitatori să își lase acolo și ultimele parale.

O plajă din Bulgaria și cazinoul din Estoril, casa unde a trăit Eliade în Cascais și căminele studențești din Madrid și Tel Aviv, unde am fost tânăr, nemuritor și fericit.

Zidul Chinezesc. Marea Moartă. Orașul iordanian Madaba. Ruinele romane de la Jerash. Pompeii. Fontana di Trevi, un club de jazz din Pisa, statuia lui Columb din Barcelona, o terasă din Minsk unde lăutarii cântă Internaționala la vioară, malul Dunării, în Budapesta, în septembrie, noaptea.

Sâmbăta, în Israel

Gara din Strasbourg, zilele de Sabat în Tel Aviv, paradisul bahailor din Haifa, stadionul lui Standard din Liège, librăria Quilombo de pe strada Voltaire din Paris, unde librar e Jacques Baujard, un specialist în Panait Istrati.

Statuia lui Eminescu din Vevey, hotelurile din Montreaux.
Casa de la Musica în Havana, Cuba. Ferma lui Hemingway, nu departe de capitală.

Oceanul văzut de la Lima, Peru. Piața de Falsuri din Beijing, China. Parcul Gorki din Moscova. Nevski Prospekt, cel mai frumos bulevard din lume, aflat în Sankt-Petersburg, oraș căruia locuitorii se încăpățânează să-i spună tot Leningrad.

Aș vrea să călătoresc din nou cu o corabie între Stockholm și Helsinki și înapoi. Să văd din nou Cracovia, și Varșovia, și Muzeul Vinului din Bordeaux, cartierul londonez Soho, cimitirul evreiesc din Praga, și Muzeul Kafka, și berăria Tigrul de Aur,
și statuia lui Bohumil Hrabal, scriitorul meu preferat din
secolul XX, alături de Babel, Platonov, Malraux, Fitzgerald și Radu Cosașu.

Viața noastră unde e?

Aș vrea să revăd Casablanca și orașul Rabat, să mă pierd într-o piață anume din Marrakesh, să văd din nou cum aterizează avioanele în Gibraltar și să-mi cumpăr nimicuri din Malaga și Grenada.

Să fotografiez casa lui Oscar Wilde din Dublin, marile bulevarde ale Parisului, zgârâie-norii din New York, cârciumile din Santiago de Chile și portul Brăilei golit de hamali.

Unde e viața noastră toată? Unde suntem noi, cei care am fost? Unde sunt tramvaiele din Lisabona, asfințiturile de soare din Santorini, cafenelele din Salonic, narghilelele din Amman și cazinoul din Monte Carlo?

Unde s-au dus?

Aș începe să tai bucăți din minte ca să îmi recuperez drumurile interzise, exact de acolo de unde rămăsesem. Să merg la Cairo, și la Beirut, și la Tokio, și din nou la Varșovia, și la Atena.

Unde sunt tavernele din Pireu, chiar din port, unde mănânci o caracatiță și începi să crezi în mântuire? Unde sunt bisericile din Palermo? Unde e statuia elefantului din Catania? Unde sunt până și plajele Dubaiului și unde e vipia din Bari? Unde e orașul Lecce?

Unde sunt gondolierii din Veneția și unde sunt studentele din Bologna? Unde e orașul Parma? Unde e lacul Geneva? Unde sunt diminețile cu ristretto și La Gazetta dello Sport, la umbra domului din Milano?

Unde sunt miracolele din Assisi, unde e râul Arno, unde e Florența toată și unde e acum liniștea din Viena? Unde e Chișinăul? Unde sunt Alpii? Unde e vântul din Rotterdam? Unde e Belfastul? Și Liverpoolul unde e? Unde e acel înnebunitor Toledo? Și din nou: unde e hipodromul din Bologna, așa cum l-am văzut în primele zile ale unui an dintr-o altă viață?

Dreptul sacru la melancolie

Unde e Larnaca și unde sunt cetățile din Malta? Unde sunt aeroporturile din Frankfurt și din Copenhaga? Unde sunt hipioții din orașul liber Christiania?

Am umblat tot pământul, picioarele mele de hobbit sunt obosite, dar încă l-aș mai umbla, să ajung iar în Gara Keleti și în fața Domului din Köln, în München, și în Bonn, și în Berlinul încă sfâșiat de umbra Zidului. Ni s-au luat călătoriile, dar ni s-a dat dreptul la melancolie. O melancolie îngrozitoare după orășelele din Alsacia și după Belgrad. După Trieste și coastele Croației, după zen-ul perfect al Sloveniei și cadânele și bazarurile din Istanbul.

Se vor întoarce, toate se vor întoarce, nu poate fi altfel, oamenii vor învinge și pangolinul, cum au învins și ciuma, și gripa spaniolă, și istoria însăși. Vom fi din nou liberi și va fi bine.

Să nu uităm însă, să nu uităm zborul acesta frânt și coliviile noastre de acum, de când am rămas fără aripi în groaznicul bloc comunist.

Da, vom fi din nou liberi.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii