Normandia, această „casă a impresioniștilor”, m-a fascinat întotdeauna. Și-l înțeleg pe Flaubert, a cărui adorație pentru acest ținut s-a concretizat, în aproape toate operele sale, prin descrieri ale locului. Și Proust a iubit pitoreasca Normandie…
Îmi plac filmele cu Poirot (varianta cu Peter Ustinov), celebrul detectiv inventat de Agahta Christie, nu doar pentru intriga și construcția personajelor, cât pentru ținutele atemporale, majoritatea fiind rodul imaginației și creativității costume-designerului Anthony Powell, câștigător a trei premii Oscar pentru costume. Îmi plac și decorurile luxos-boeme, glamourul întâlnit în anii ’70 pe Riviera Franceză, replicile spumoase și sentimentul de escapism pe care mi-l oferă. Mă inspiră, așa cum o face orice are legătură cu anii ’70, cu stilul glam-french. Plajele aproape goale din Pauline à la plage, cântecul pescărușilor din melodia La Rancontre a lui Jean-François Maurice, rochiile feminine, boeme, strălucitoare, ale celebrei femme fatale Dalida, naturalețea lui Françoise Hardy, rochia verde imprimată, cu decolteu pe spate, purtată de Romy Schneider în La Piscine, cadrele surprinse de fotograful Slim Aaron… și lista poate continua. Nostalgii care nu-și găsesc corespondent astăzi. Cu gândul la vacanțele pe malul Mediteranei…
Scriitorul Somerset Maugham numea Côte d’Azur „a sunny place for shady people”. Locul preferat de jet-setters și A-listers, Riviera Chic, pentru mine înseamnă rafinament, emoție, glamour – dar nu ostentație -, bucurie autentică și șarm. Și cu toate că aș putea fi suspectată de snobism prin preferințele mele, ele nu ar trebui traduse decât printr-o nostalgie pentru vremurile în care nonșalanța îmbrăca cea mai frumoasă formă, de la vestimentație până la felul în care se trăiau vacanțele.
Mi-e dor de Susan Hayward, așa cum a apărut cândva la Cannes, cu rochia de voal și atitudinea sfidătoare, de coafura all natural a Ursulei Andress, de nonșalanța lui Picasso în costum sau de puloverul lui Michèle Mercier. Vremuri în care celebritățile trăiau bucuria momentului, fără a fi tributare imaginii. Vremuri în care Juan le Pins și Cap d’Antibes erau ascunzători pentru poeți, scriitori și artiști. Henri Lartigue călătorise acolo cu Renée Perle, pentru a trăi o poveste de dragoste tumultuoasă, nu pentru a o etala presei. Momente, nostalgii, haine frumoase, femei șarmante, bărbați cuceritori.
Mi-ar fi plăcut să pot merge la celebrele Les Soirées Blanches, din luxoasa vilă a lui Eddy Barcley din Cap Camarat, unde își dădeau întâlnire celebrități precum Carlos, Alain Delon, Thierry Le Louron, Johnny Hallyday and many more, sau să o văd pe Coco Chanel, arsă de soare, după o croazieră pe Mediterană, dând astfel tonul modei bronzului, să-l surprind pe Slim Aaron pe una dintre plajele private, fotografiind celebritățile momentului, să-l întreb pe Matisse de ce a spus că a găsit o puternică inspirație în culorile din seducătoarea Nisa…
Dar nu doar despre ce aș fi putut face într-un trecut din care n-am făcut parte este vorba, ci despre cum aș putea trăi acest trecut, integrat, într-un fel, în prezentul strident. O întrebare oarecum retorică, o speranță lipsită de posibilități…
Se apropie vacanța și știu deja că, dacă voi alege litoralul românesc, voi fi spectator al unui film nu de Rhomer, ci de un regizor debutant, care confundă plăcerea momentului cu actul demonstrativ. Nu voi vedea tunici translucide și costume de baie austere, nu voi vedea pistrui și nici tălpi pline de nisip, nu am să mă bucur de un cearșaf foșnitor pe plajă și nici măcar de o înghețată la cornet, care să se scurgă precum nostalgiile mele; n-am să pot merge la un program de cabaret, într-un local fără fițe și nu am să văd plete încurcate ieșind de sub pălării de paie… Nu am să găsesc nici măcar un profiterol sau o citronadă.
Voi primi, în schimb, fast și nimic, pe o farfurie albă, cu plating exagerat sau prea minimalist, voi fi răcorită în serile frizzante cu un fresh cu ghimbir, nopțile voi asculta playlistul Ibizei într-o variantă autohtonă, iar dacă voi vrea să joc un volei pe plajă, voi fi privită ca un paseist desuet. Nu voi avea unde să ascult un jazz și nici unde să port rochia fleur de soie, bleumarin, nu voi găsi pe nimeni dispus să împartă cu mine o alviță și nici tristețile mele demodate. Nu voi găsi la nicio tarabă șiragul de scoici perfect pentru diminețile strălucitoare ale verii și nici vederile cu marea ale copilăriei mele. În jurul meu, lumea va fi preocupată de șampanii spumoase, în ediție limitată, și de bârfele de oraș.
Îmi rămâne gândul în care sunt adunate cadre neîntâmplate, speranțe ridicate la rang de țel, plăceri banale, pe care posibil să le pun în practică cu greu, bucăți și amintiri din timpuri netrăite.
Le voi așeza, așa cum aranjezi obiectele într-un magazin cu obiecte fragile, cu grație și grijă. Îmi voi scoate eventaiul japonez la 2 Mai, voi plimba în coșul de rafie cărțile lui Jean Bart, îmi voi face spumă de capșuni acasă și voi căuta șerbet pentru serile în care simt gust amar. Voi căuta marea mea, liniștită și nostalgică, voi face plimbări pe înserat pe plajă, atunci când lumea se va fi dus la petrecerile cu ștaif, și voi purta o rochie de pânză azurie, un colier cu mărgele mari, gri petrol, mă voi parfuma cu Sympathy for the Sun și voi mânca cireșe sănătoase dintr-un cornet. Posibil să fac o plimbare cu șalupa unui pescar, să fac un colaj dintr-o revistă, să caut șarmul unui litoral pierdut, să inventez un ținut care-mi aparține, unde marinarii sunt pictori și florile cresc pe țărm.
