Cautare




, Staff

Editor-in-Chief Forbes România

Opinii |
|

Leadership în vremea coronavirusului

Mai întâi rezumatul, pentru versiunea online a textului: cu sau fără coronavirus, avem nevoie, mai mult decât oricând, de lideri dispuși să își asume riscul de fi nepopulari. Nu de populiști sau de fricoși, oricât de băieți buni ar părea ei.  
Ionut Bonoiu

Și acum varianta extinsă a textului, pentru cei care (încă) mai au răbdarea necesară să citească un text mai mult de 10 secunde.

Sunt tot mai mulți cei care au început să facă paralele cu pandemia de gripă de acum mai bine de o sută de ani. Botezată „gripa spaniolă”, pandemia nu a pornit din Spania, cum s-ar putea crede, ci altul a fost motivul pentru această denumire. Având în vedere că actorii implicați în Primul Război Mondial, de partea Aliaților sau a Puterilor Centrale, cenzurau dramatic informațiile legate de numărul bolnavilor și al deceselor, relatările necenzurate ale presei din Spania făceau să pară că această țară era epicentrul pandemiei, cu atât mai mult cu cât se îmbolnăvise chiar și regele și alți membri ai Guvernului. Pe parcursul a trei valuri – unul relativ ușor în prima parte a anului 1918, urmat de un al doilea, mult mai letal, declanșat la finalul verii și un al treilea, mai scăzut ca intensitate, care s-a petrecut în prima parte a anului 1919 – gripa spaniolă a omorât mai bine de 50 de milioane de oameni, fiind depășită în istorie doar de „moartea neagră” (ciuma bubonică) din secolul al XIV-lea.

Acum, revenind în zilele noastre, e drept că există atât asemănări, cât și deosebiri importante între „gripa spaniolă” și ceea ce se prefigurează a fi #covid-19. Pe de o parte, e vorba și într-un caz, și în celălalt, de boli respiratorii, cauzate de viruși foarte contagioși și sunt boli care se răspândesc extraordinar de repede în comunități dense. Pe de altă parte, față de situația din urmă cu un secol, acum există Organizația Mondială a Sănătății (OMS), de exemplu, iar accesul la servicii medicale este incomparabil.

Cu toate acestea, evoluția dramatică a situației din Italia, comparativ cu alte zone din lume, ne arată mai mult ca oricând că este foarte bine să învățăm cât mai mult din lecțiile trecutului.

Un articol publicat în 2007 în cadrul Journals of the American Medical Association, “Nonpharmaceutical Interventions Implemented by US Cities During the 1918-1919 Influenza Pandemic”, analizează efectele pe care le-au avut în mai mult de 40 de orașe din SUA măsuri „non-farmaceutice” precum interzicerea adunărilor publice, închiderea școlilor sau instituirea de carantine în timpul epidemiei de gripă din urmă cu mai bine de un secol, care a făcut mai mult de jumătate de milion de victime în SUA.

Practic, articolul arată că în cazul oricărei epidemii de asemenea anvergură, instituirea unor reguli de distanțare socială este extrem de importantă, deoarece întrerupe propagarea virusului. Mai exact, orașele americane care au decis în fază timpurie să închidă școlile și să anuleze întrunirile publice au reușit atât să întârzie propagarea epidemiei, dar mai ales să diminueze numărul total de victime. Toate aceste intervenții au fost susținute pe cale legală și au afectat mari segmente ale populației.

Astfel, în timp ce în St. Louis (oraș care a implementat o strategie pe mai multe niveluri, combinând închiderea școlilor cu interzicerea întrunirilor publice) sau în New York (oraș care a implementat foarte devreme măsuri de limitare a propagării, având una dintre cele mai rigide forme de carantină și izolare) numărul deceselor a fost de aproximativ 350-450 la 100.000 de locuitori, în orașe precum Philadephia sau Pittsburgh, în care oficialii au decis târziu instituirea unor măsuri, au decis ridicarea lor prea devreme sau nu au avut o abordare integrată, prin combinarea interzicerii adunărilor publice cu închiderea școlilor sau izolarea celor infectați, numărul morților a depășit 800 la 100.000 de locuitori.

Philadelphia a fost, conform unui articol recent din Wall Street Journal, unul dintre cele mai afectate orașe americane, parțial pentru că a fost, așa cum l-a denumit ziaristul de investigație american Lincoln Steffens, „cel mai prost guvernat din America”. De altfel, în cartea sa „Marea gripă”, istoricul John M. Barry îl prezintă pe doctorul Wilmer Krusen, directorul departamentului de sănătate publică din Philadelphia, un tip bine intenționat, dar fără experiența relevantă în domeniu și predispus la inacțiune.

La 28 septembrie, el a permis organizarea unei parade pentru strângerea de fonduri pentru participarea la război, la care au participat 200.000 de oameni. Ca urmare, în doar 72 de ore, fiecare pat din cele 31 de spitale ale orașului a fost umplut.

Spre deosebire de Krusen, Dr. Max Starkloff, comisarul de sănătate din St. Louis, afirma că obiectivul său a fost să țină epidemia „cât mai mult în afara orașului, dacă este posibil” și, dacă aceasta nu reușește, să utilizeze „toate mijloacele pentru a o reduce la cel mai mic număr posibil de cazuri.” El a creat un organism consultativ care a inclus reprezentanți din mediul de afaceri, din educație, sănătate, etc. și a urmărit ceea ce el a numit „cooperare cetățenească inteligentă” prin comunicarea activă către comunitate.

Revenim din nou în 2020 și constatăm că ceea ce puteam considera a fi un eveniment care nu ne afectează prea tare, cel puțin aici, în România – o epidemie pornită, intenționat sau nu, în funcție de apetența fiecăruia pentru teorii ale conspirației, dintr-un oraș din China – se prefigurează a avea un puternic impact local, numai dacă ne gândim la ipoteza că o parte dintre milioanele de români din Italia ar putea să se gândească să vină în țară, pentru a-și petrece sărbătorile alături de familie.

La ora la care am scris acest text, Italia tocmai a decis să impună carantină pentru tot nordul țării până la începutul lunii viitoare, cel puțin 16 milioane de persoane fiind acum blocate în regiunea Lombardia, inclusiv orașe precum Milano, cel mai important centru economic al țării, și Veneția, unul dintre orașele cele mai vizitate de turiștii din toată lumea. Decizia a fost luată în condițiile în care numărul deceselor din Italia a trecut de 250, iar îmbolnăvirile au depășit 6.000.

În schimb, Hong Kong, un oraș care nu a uitat de drama trăită în timpul epidemiei SARS de la începutul anilor 2000, a instituit de multă vreme un blocaj parțial, școlile și universitățile fiind închise de la mijlocul lunii ianuarie, iar angajații au fost încurajați să lucreze de acasă, fiind recomandată și evitarea adunărilor mari. În plus, a fost închisă cea mai mare parte a graniței sale cu China. Ca urmare, la o populație de peste 7 milioane de locuitori, Hong Kong are doar puțin peste 100 de cazuri de coronavirus, și doar doi decedați, iar experții estimează că a reușit să încheie sezonul gripelor mai devreme decât în mod obișnuit.

Japonia a închis școlile pentru toată luna martie, chiar dacă nu se confrunta cu un număr foarte mare de cazuri de coronavirus, precum China sau Coreea de Sud. Dar perspectiva Jocurilor Olimpice ce urmează să aibă loc în această vară la Tokyo  și „prioritatea zero” reprezentată de copii într-o țară cu o natalitate aflată la un minim istoric l-au determinat pe primul-ministru Shinzo Abe să ia rapid, fără a se consulta cu experți, decizia de a închide școlile și de a oferi facilități angajaților nevoiți să lipsească de la serviciu pentru a sta cu copiii acasă. „Nu am avut luxul timpului necesar pentru o astfel de decizie”, a justificat recent Abe.

Și Grecia a decis întreruperea școlilor și interzicerea manifestărilor publice când numărul de bolnavi diagnosticați abia ajunsese la 10. Mai multe școli au fost închise în Suedia, printre care și cea la care învăța prințesa Estelle, fiica prințesei moștenitoare Victoria, și același lucru s-a întâmplat în Statele Unite, numărul total al elevilor care nu merg la cursuri ca urmare a unor decizii ale autorităților în fața #covid-19 fiind estimat în prezent la mai mult de 300 de milioane, de către ONU.  Îngrijorarea ONU este însă contracarată de specialiști precum Nicholas Christakis, profesor la Yale, care susține că închiderea școlilor înainte de apariția primului caz din școală reduce numărul total de victime ale unei epidemii cu până la 26%. Iar legat de efectul măsurilor extraordinare impuse în Wuhan, orașul de peste 10 milioane de locuitori închis spre finalul lunii ianuarie de autoritățile chineze, există deja primele rezultate concrete. Dacă înainte de a închide orașul, rata de răspândire a virusului era de aproape 4, adică fiecare nou caz aducea după sine alte aproape patru noi cazuri, spre finalul lunii februarie valoarea a scăzut treptat până la 0,3.

Nu trebuie să fii nici specialist în politici de sănătate publică și nici analist ca să înțelegi că marea problemă cu care ne confruntăm în cazul #covid-19 este viteza cu care se răspândește. Cu cât se răspândește mai repede, cu atât mai mare va fi mortalitatea. Spre deosebire de Germania, unde sunt la acest moment 900 de cazuri și niciun deces, în România există, din păcate, o probabilitate mare ca sistemul sanitar să fie depășit – mă refer aici atât la numărul de paturi și dispozitivele necesare saloanelor de boli infecțioase/terapie intensivă, cât și la resursele umane, care, după cum s-a văzut și în alte țări, riscă să fie afectate de infecții.

Într-un articol din The Atlantic intitulat “Coronavirusul este mai mult decât o simplă criză din sănătate”, autorul, un britanic, consideră, referindu-se la Boris Johnson, că prima sarcină pentru un Guvern care speră să-și conducă țara cu calm dincolo de provocarea reprezentată de #covid-19 este aceea de a comunica cu publicul un fapt esențial, acela că răspunsul statului nu are doar un aspect științific, ci și unul social și politic care trebuie acceptat pe cale largă. Cu alte cuvinte, nu este de ajuns doar să “ordoni” țării să facă ceea ce este mai sigur, ci trebuie avut în vedere și costul social al măsurilor ce vor fi luate, unele draconice. Dacă școlile sunt închise, de exemplu, s-ar putea ca medicii și asistentele să trebuiască să aibă grijă de propriii lor copii, subminând astfel capacitatea sistemului medical de a face față crizei. Și cum rămâne cu cei mai săraci dintre angajați? Nu toată lumea poate lucra de acasă, iar cei care lucrează în regim part-time sau colaboratorii sunt plătiti doar pentru orele pe care le lucrează efectiv, deci ar pierde mult mai mult comparativ cu cei cu contracte permanente. Este echitabil, deci, ca aceste persoane să suporte costuri mai mari pentru un plan național menit să protejeze toată lumea?

O situație excepțională, precum #covid-19, susține articolul din The Atlantic, dezvăluie prioritățile și valorile unei societăți și mai ales arată cât timp poate face față aceasta fără libertățile obișnuite, astfel că în următoarele luni, provocarea pentru Boris Johnson și pentru orice alt lider al unei țări democratice este de a convinge publicul că ia decizii rezonabile, corecte și echitabile pe termen scurt, dar și că va atinge un echilibru corect între interesele sociale, economice și medicale, pe termen lung. Provocarea este leadershipul.

„Într-un interviu de acum aproape jumătate de secol, Henry Kissinger afirma pentru New York Times că  dificultatea leadershipului este că până au ajuns la primul ministru sau președinte, toate deciziile ușoare au fost deja luate, astfel că au rămas doar cele dure. „Dilemele reale sunt dificile pentru suflet, provoacă agonii.” Practic, multe dintre deciziile liderilor sunt între două opțiuni rele, măiestria fiind alegerea răului cel mai mic. Tot în acest interviu, Kissinger a explicat și dilema leadershipului.

„Problemele cele mai dificile sunt cele a căror necesitate nu o poți dovedi atunci când se iau deciziile. Acționezi pe baza unei evaluări care este, prin natura lucrurilor, o presupunere, iar opinia publică află, de obicei, doar atunci când este prea târziu pentru a acționa, când o catastrofă a devenit copleșitoare.”

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii