Cautare




, Editor Coordonator

Lideri |
|

La Minsk încă n-a venit primăvara

Candidatura unei femei la recentele alegeri prezidențiale din Belarus a provocat mare deranj și a dat palpitații regimului macho-autoritar de la Minsk.
 aboneaza-te
image0

Pe 9 august, în duminica alegerilor prezidențiale, Belarusul a părut că este aproape de propria „primăvară de la Praga”. Dezbaterea politică din fosta republică sovietică a cunoscut un sublim – și să sperăm că nu irepetabil – moment romantic după ce o fostă profesoară în vârstă de 37 de ani l-a înfruntat în alegerile prezidențiale pe actualul președinte, Alexandr Lukașenko. Belarus, o țară cu 9,5 milioane de locuitori, este condusă de un regim autoritar care îl are în frunte de 26 de ani pe Lukașenko, supranumit ultimul dictator al Europei.

Svetlana Tihanovskaia a decis să intre în cursa prezidențială după ce soțul ei, antreprenor și un popular vlogger politic, a fost arestat la sfârșitul lui mai de forțele de ordine de la Minsk pentru că anunțase că … vrea să candideze la președinția Belarusului. The Independent scrie că d-na Tihanovskaia a încercat în repetate rânduri să-și convingă soțul să-și tempereze discursul pentru a nu fi luat în vizor de autorități.

Svetlana Tihanovskaia, Sveta, cum a devenit cunoscută pe parcursul campaniei electorale, este traducătoare, profesoară de engleză și mamă a doi copii, o fetiță de cinci ani și un băiat de zece. D-na Tihanovskaia a renunțat la carieră acum zece ani pentru a se putea ocupa de fiul său, care s-a născut surd. După ce și-a anunțat candidatura, a început să primească amenințări care au determinat-o să-și trimită copiii în străinătate.

Fosta profesoară a reușit să adune în câteva săptămâni semnăturile necesare candidaturii, care a fost validată de autoritățile de la Minsk deși acestea respinseseră anterior alți doi opozanți ai lui Lukașenko – Valery Tsepkalo, fostul ambassador al Belarusului în SUA, și bancherul Viktor Babariko. Mai mult, d-na Tihanovskaia a reușit să și le apropie pe șefa campaniei prezidențiale a lui Babariko, Maria Kolesnikova, și pe soția lui Valery, Veronika Tsepkalo – în 15 minute, acestea și-au dat acordul pentru a o susține. Fotografia pe care au făcut-o după oficializarea înțelegerii a făcut înconjurul mapamondului, devenind simbolul speranței Belarusului: d-na Tihanovskaia ține pumnul strâns ridicat, d-na Tsepkalo face V-ul de la „victorie”, iar d-na Kolesnikova își împreunează mâinile pentru a imita semnul inimii.

Este, poate, unul dintre motivele care i-au determinat pe analiștii politici să spună că d-na Tihanovskaia își bazează candidatura mai mult pe emoție și mai puțin pe un program politic bine conturat – însă în același mod a fost întâmpinat, în 2017, proiectul politic al Jacindei Ardern, prim-ministrul Noii Zeelande. E drept, d-na Tihanovskaia a declarat că intră în cursă, printre altele, din dragoste pentru soțul său, aflat încă în închisoare, dar între principiile de bază ale proiectului său politic se află organizarea de alegeri libere, eliberarea deținuților politici, un referendum pentru revenirea la vechea Constituție – care permitea președintelui ales să ocupe funcția strict pentru două mandate – și, nu în ultimul rând, denunțarea tratatului care a înființat, în 1997, Uniunea Statală Rusia-Belarus, considerat de opoziția belarusă drept o îngrădire a suveranității. Tratatul prevede că uniunea are conducere comună, aceeași constituție, armată, monedă și cetățenie, precum și același steag, imn și sistem legislativ. La data respectivă, Lukașenko a semnat Tratatul sperând ca într-un viitor nu prea îndepărtat să devină conducătorul acestei uniuni, în condițiile în care Boris Elțîn, președintele de atunci al Rusiei, se afla într-o vertiginoasă pierdere de popularitate. Însă venirea la putere a lui Vladimir Putin i-a încurcat planurile și Lukașenko a fost nevoit, în noul context, să se replieze și să găsească un echilibru între independența Belarusului și dorința Rusiei de a-l încorpora.

De altfel, legăturile cu Rusia ale noilor aliate ale d-nei Tihanovskaia au fost argumentele cu care a fost atacată de contracandidatul ei: Babariko a condus o bancă deținută de Gazprom, iar Tsepkalo s-a refugiat la Moscova după ce i-a fost respinsă candidatura la președinție.
David Marples, profesor la Universitatea din Alberta, Canada, și observator al situației politice din Belarus, spune pentru The Independent că „nu există un mod onest în care Lukașenko să obțină cele 65 de procente de care are nevoie orice dictator care se respectă. Pentru el, este începutul sfârșitului. Un sfârșit care nu va veni în câteva săptămâni, dar care nu e departe. În Belarus, frica a dispărut.”

La fața locului, probabil situația arată puțin altfel, de vreme ce și d-na Tihanovskaia a plecat în Lituania – se pare, chiar în noaptea alegerilor câștigate de Lukașenko cu un procent categoric – dar suspect – de 80%. „Nu a existat nici un moment în care să nu-mi fie frică. Dar este o frică pe care o simte o țară întreagă”, spunea ea înainte de alegeri.

Ca o notă personală, îmi permit să remarc că presa, atât cea care îl susține pe Lukașenko, cât și cea occidentală, a numit-o adesea pe d-na Tihanovskaia „gospodină” sau „casnică”, termeni care îi minimizează, intenționat sau nu, competențele în privința a aproape orice, cu atât mai mult în ceea ce privește conducerea unui stat. Poate că lui Lukașenko încă nu i-a sunat ceasul; pe de altă parte – poate că încă nu a venit vremea d-nei Tihanovskaia. Poate că menirea sa în vara aceasta a fost să arate că se poate, că și într-o dictatură atât de severă precum cea din Belarus, există speranță. Poate că frica n-a dispărut în Belarus, dar speranța a renăscut. Și speranța e, la urma urmei, un substantiv de genul feminin.

FOTO: Profimedia

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii