Cautare




, Contributor

Scriitor, traducător și cronicar literar.

Lifestyle |
|

La ce bun cărțile?

Părinţii mei nu citeau, dar îmi cumpărau cărţi. Aveam şi o mică bibliotecă în care se adunaseră tot felul de titluri: manuale, almanahuri, ghiduri de călătorie, romane clasice şi de consum, poezie. Biblioteca avea doar două rafturi când am descoperit-o (în sensul că am început să citesc din ea la nimereală, în funcţie de titlu sau copertă), dar a crescut în timp: mai întâi am început să aşez cărţile pe două rânduri, apoi să le pun unele peste altele, până când am extins-o şi pe alte rafturi ale mobilierului, înghesuind în vitrină bibelourile mamei.
Marius Chivu_Contributors_Irina Gache

Multe erau cărţi din adolescenţa părinţilor mei, majoritatea primite ca premiu la final de an şcolar. Dar erau şi cărţi pe care mama mi le cumpăra la salariu, basme şi literatură pentru copii, apoi faimoasele volume albe cartonate din seria de autor Jules Verne. Cărţile bune se vindeau deseori la pachet (într-o punguţă transparentă sigilată) cu cărţi tehnice sau de propagandă comunistă: ca să cumperi Cinci săptămâni în balon, spre exemplu, trebuia să plăteşti şi pentru Lucrările celui de-al XIII-lea Congres al Partidului Comunist Român sau, dacă aveai noroc, Manualul micului cultivator de cactuşi. Era o constrângere specifică comerţului comunist pentru ca nicio carte să nu rămână prea mult timp în librărie. Aşa a crescut prima mea bibliotecă: cumpărând şi cărţi pe care nu le voiam.

Alte cărţi le primeam cadou. De la mama sau de la verişori, de la vecini sau de la colegii de şcoală când îmi „serbam” ziua de naştere. Cartea era nelipsită din pachetul cadoului. Nu puteai face cuiva o bucurie mai mare decât oferindu-i o carte bună (dacă o cumpărai la pachet, păstrai celălalt titlu pentru tine). În biblioteca mea de acum încă se află nenumărate cărţi primite cadou şi mă bucur de fiecare dată când deschid una, din nevoie sau din întâmplare, şi citesc dedicaţiile de demult, unele vechi şi de peste treizeci de ani, de la oameni cărora între timp le-am pierdut urma sau de la oameni care nu mai sunt de mult. Dedicaţiile mamei sunt, fireşte, cele mai iubite. Le semna simplu: „Mama”.

Dintre toate obiceiurile pierdute odată cu felul în care însăşi viaţa noastră s-a schimbat, cel mai mult regret obiceiul de a face cărţi cadou. Pentru că ştiu – am trăit asta eu însumi de nenumărate ori – că o carte poate marca viaţa cuiva. Aleasă bine şi oferită la momentul potrivit, cel mai adesea din hazard, o carte poate aduce mari schimbări în viaţa cuiva drag. E un fel de loterie aici, dar una cu câştiguri, dacă nu sigure, oricum mai dese. Eu însumi datorez formarea mea de cititor, poate chiar pe cea de scriitor, doamnelor Veronica Pomană şi Cati Păsat, două vecine de scară, septuagenare pe atunci (şi cărora, cel mai probabil, nimeni, niciodată nu le-a scris numele într-o revistă). Eram în clasele primare când îmi făceau cadou cărţi de autori clasici pe care îmi scriau, invariabil, „Succes în viaţă şi bucurii”. Amândouă sunt „oale şi ulcele” de mult timp, dar nu le-am uitat, le păstrez în bibliotecă. În fond, multe dintre bucuriile mele intelectuale de acum li se datorează şi lor.

La ce e bun cititul? Această întrebare, deopotrivă banală şi complexă, mi se pune deseori, în privat, dar şi la evenimente publice; uneori chiar sunt invitat să ţin conferinţe despre beneficiile lecturii în faţa unor oameni care, cel puţin aparent, au uitat la ce folosesc cărţile sau nu şi-au pus niciodată problema beneficiilor lecturii. Nu e o întrebare uşoară. De fapt, este o întrebare esenţială.

Conform Barometrului de consum cultural 2017, realizat anul trecut de Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, unu din cinci români n-a citit niciodată o carte, 42% din români nu citesc nici măcar o singură carte pe an, 69% nu împrumută niciodată cărţi de la bibliotecă, 61% nu accesează niciodată arhivele digitale ale bibliotecilor şi nici nu descarcă de pe internet cărţi, iar media de lectură este de 5 minute pe zi, timp care ne situează pe penultimul loc în UE. Doar 4% din români pun zilnic mâna pe o carte şi doar 9% citesc o dată pe lună.

Nu e nimic de mirare în aceste statistici dezastruoase în condiţiile în care în România există zeci de oraşe fără biblioteci şi fără librării (din cele aprox. 200 de librării ale ţării, jumătate se află în Bucureşti, unde procentul celor care citesc zilnic este mai ridicat: 9%), iar rata de analfabetism funcţional a celor care trec de învăţământul gimnazial este de peste 40%, cea mai ridicată rată din UE. Practic, aproape jumătate din absolvenţii de liceu pot citi, dar nu înţeleg ce citesc.

C.G. Jung spunea undeva că oamenii cresc cu ideea greşită că, după ce termină şcoala, urmează cariera şi întemeierea familiei, ca şi cum perioada de învăţare s-a terminat odată pentru totdeauna. Dar numai educaţia constantă, spunea Jung, îi poate ajuta cu adevărat pe adulţi să fie mai puţin ignoranţi cu privire la lumea în care trăiesc, îi poate ajuta să fie mai împăcaţi cu provocările şi greutăţile vieţii sociale sau de familie, îi poate ajuta să fie chiar fericiţi cu ei înşişi şi cu existenţa lor. Iar Alain de Botton e de părere că prea mulţi oameni caută consolare în religie şi prea puţini în artă şi cultură.

Aşadar, la ce e bun cititul? La ce ne trebuie cărţile?

În primul rând, cărţile ne educă şi ne cultivă (evident, dacă sunt bine alese), fiind o modalitate de cunoaştere directă, uşoară şi la îndemâna oricui (există colecţii de masă sau târguri de carte cu reduceri unde o carte costă cât o bere). Cărţile ne cultivă inclusiv limbajul, căci nicăieri altundeva nu vom găsi folosite mai bine şi mai variat cuvintele limbii care, sub influenţa televiziunii, internetului şi mediului corporatist, s-a sărăcit. Nu vi se pare că ne exprimăm tot mai inexact, oricum greu şi neîngrijit? Aveţi prieteni la care apreciaţi elocinţa şi eleganţa cu care vorbesc?

Dar cărţile sunt o alternativă, deseori mai bună, şi de petrecere a timpului liber: romane SF şi fantasy, de mistere, poliţiste, thrillere, romance, erotice, comice… Cartea care te-ar putea distra cel mai mult, cartea pe gustul tău se află undeva pe raftul unei librării, aşteptând s-o descoperi. În plus, cititul e un proces de durată pentru care nu-ţi trebuie timp, căci este exact invers: cititul oferă timp. Odată intrat într-o carte, acaparat de ea, descoperim cum timpul, niciodată suficient, dintr-odată se dilată oferindu-ne intimitate cu noi înşine, un abandon într-o lume paralelă şi o retragere din existenţa cotidiană pe care nicio altă formă de entertainment nu ne-o oferă la acest nivel. Doar lectura oferă echilibrul perfect între odihnă şi activitate mentală.

Asta pentru că, în timp, cititul ne dezvoltă trei mari abilităţi: imaginaţia, vocabularul emoţional şi gândirea critică. Cărţile ne ajută să ne reprezentăm mai bine lucrurile, culturile, lumile la care nu avem acces direct: ne îmbogăţesc paleta imaginativă, astfel că „vedem” mai mult şi mai departe, în profunzime, dincolo de orice fel de graniţe. Cărţile ne familiarizează cu aspectele dificile ale vieţii, uneori doar ne previn, alteori chiar ne consolează cu privire la iubire, dezamăgire, trădare, eşec, singurătate, boală, moarte. Cititul te acomodează cu tine şi cu ceilalţi, te ajută să trăieşti puţin mai uşor, mai conştient de ce ţi se întâmplă.

Ca simulacre de viaţă (aşa cum piloţii se antrenează pe simulatoare de zbor), cărţile ne ajută să experimentăm situaţii diferite, iar ca oglinzi ale vieţii noastre (lectura implică automat proiectarea noastră în personaje, identificarea cu ele), ne confruntă cu propriile/potenţialele alegeri şi ne conferă o cunoaştere de sine mai bună. Altfel spus, cărţile ne dezvoltă emoţional şi ne oferă un limbaj mai bogat, mai adecvat al interiorităţii. „Citim ca să nu fim singuri”, spunea cineva şi, într-adevăr, e o mare consolare să-ţi regăseşti în personajele cărţilor slăbiciunile, ezitările, confuziile, fricile. Ne descoperim şi ne definim (şi) prin comparaţie.

Citind, ajungem să vorbim mai exact şi mai uşor despre noi. Dar, totodată, ajungem să-i judecăm mai nuanţat, mai lucid şi mai critic şi pe ceilalţi. Cărţile ne confruntă cu idei cu care nu suntem familiari sau de acord, cititul fiind un exerciţiu de cântărire, decantare şi evaluare. Cu cât citim mai mult, cu atât realizăm că oamenii sunt mai complecşi, că viaţa nu poate fi judecată doar în termeni de corect şi greşit, bine şi rău, noi şi ceilalţi. De aceea, cărţile au fost şi sunt în continuare interzise în regimurile totalitare care vor să deţină controlul minţilor. Căci cititul e expresia libertăţii supreme şi e profund subversiv: acolo, în mintea ta, gândind liber în procesul lecturii, nu poţi fi supravegheat.

Vin Sărbătorile şi am scris acest text în speranţa că în cadourile pentru cei dragi se vor regăsi şi cărţi. Nu se ştie când şi cui îi putem schimba în bine viaţa. Merită. Şi, poate, cineva, cândva, chiar vă va scrie numele într-o publicaţie a viitorului.

P.S. O mică recomandare: Citeşte, te rog! de Felicitas von Lovenberg cu ilustraţii de Cristiana Radu, Editura Baroque Books & Arts.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii