Cautare




, Editor Coordonator

Interviu |
|

La cafea cu Radu Dumitrescu


Vorbeați într-un interviu despre importanța meselor în familie. Ce vă plăcea, acasă, la mesele în familie, care era atmosfera?

Am iubit dintotdeauna mesele în familie. Cu bunicul în capul mesei, care ne rupea mămăliga prea fierbinte și ne făcea mici biluțe ca să o putem mânca, cu poveștile alor mei pe care le ascultam cu nesaț, cu micile glume dintre membrii familiei, cu frustrarea cum că nu pot bea și eu un pahar de vin pentru că sunt prea mic – toate acestea sunt niște amintiri pe care nu le voi uita niciodată. Dacă pandemia ne-a învățat un lucru, ei bine, acela e că nimic nu e veșnic, că viața e formată din clipe, iar masa în familie este o asemenea clipă. Suntem animale sociale și ne place în turmă. E bine să mâncăm împreună, să povestim, să râdem, să ne ascultăm unii pe alții, acasă sau la restaurant. Masa în familie ar trebui să fie ceva sfânt, reglementat prin lege.

Aveați un fel favorit?
Hm, ciorba de cocoș a bunicii de la țară și tocănița de cartofi cu murături a bunicii de la oraș. Memorabile!

Proveniți dintr-o familie pricepută la gătit, din câte înțeleg. Și totuși v-ați descoperit târziu interesul pentru gătit. Adică atunci când ați fost întrebat ce vreți să vă faceți când veți fi mare, probabil n-ați răspuns: „bucătar”.
Păi, am crescut într-o perioadă când facultatea era ceva obligatoriu, când să devii cineva era un slogan de familie, era o etichetă socială, iar meseria de bucătar nu era ceva bine văzut la vremea aia, ca bucătar nu erai cineva. Mi-a plăcut mult să scriu și vorbeam de mic destul de coerent și logic, așa că au ales simplu: vei fi ziarist!

Povestiți-mi un pic despre parcursul dvs. până la momentul Voila. Ați început două facultăți, ați făcut radio – cu ce v-ați ales din aceste experiențe?
Am avut o copilărie tare frumoasă, pendulând între satul buncilor de pe malul Dunării și Buzău, unde mi-am petrecut adolescența, între oile bunicului și parcul Crâng, unde fumam și ascultam muzică rock. Am intrat la ASE, pentru că era la mare modă și trebuia să devin cineva, apoi în toamnă am dat admitere și la o facultate privată de jurnalism și am intrat și acolo. Din fericire pentru mine, nu am terminat niciuna. ASE-ul s-a întrerupt – cred că după trei ani – pentru că nu mă regăseam și nu-mi plăceau colegii, iar cealaltă facultate a fost dusă până la capăt, dar nu mi-am susținut niciodată proiectul de diplomă, pe care mi l-am făcut singur, în două nopți, cred, tocmai pentru că ceilalți colegi ai mei se stresau foarte tare, cumpărau proiecte gata făcute, încercau cumva să obțină combinații și tot felul de chestii imorale. Pur și simplu, mi s-a părut inutil și nu m-am mai dus. Mi-am luat un job la radio în Buzău, o stație afiliată Radio Contact (mare șmecherie în anii ’90) și aia a fost. Am avut primul salariu de 400 de lei în 1996, bani pe care i-am cheltuit în două seri.

Ați plecat la un moment dat în Spania. De ce? Ce vârstă aveați, vorbeați spaniola, cum v-ați descurcat?
Am plecat în Spania la 35 de ani. M-am dus să tund grădini în niște zone rezidențiale extrem de frumoase de lângă Madrid. Nu știam o boabă de spaniolă, nu știam deloc grădinărie, dar m-a atras exotismul meseriei. După perioada radio, devenisem director de unitate bancară într-un oraș mic de provincie, iar plecatul ăsta în Spania a dat peste cap întreaga familie. Mereu mi-a plăcut să explorez lucruri noi, să-mi testez limitele, să cunosc necunoscutul. Pot spune că meseria aia a fost cea mai frumoasă din viața mea. M-aș întoarce oricând cu plăcere.

Pare că v-ați găsit greu drumul sau menirea. Sau toată această călătorie a avut rostul ei? Pare că ați mers foarte departe și v-ați încercat puterile în diverse domenii pentru a descoperi că, de fapt, ceea ce vă plăcea era atât de aproape – mă refer la interesul pentru gătit, care vi se trage din familie, de la bunici.
Cu siguranță, pacea de sine vine în urma unui drum lung. Te cunoști explorându-te pe tine, dar și pe alții, iar eu asta am făcut. În Spania am luat contact prima oară cu gătitul la modul profesionist și asta a fost. Veneam seara de la grădini, beam un pahar cu vin și găteam. Și făceam niște poze sinistre unor farfurii la fel de urâte, pe care le trimiteam în țară și eram tare mândru.

Am observat că faceți o distincție clară între chef și bucătar. Ce îți trebuie ca să fii chef?
Da, îmi place să mă numesc, simplu, bucătar, e cel mai aproape de sufletul meu. Ce îți trebuie să fii chef? Hm, poate să fii bucătar întâi?

Coaforii și coafezele sunt hairstylist, machiozele sunt make-up artist, iar programatorii sunt software architects. De ce e prea puțin să fii coafor sau programator sau bucătar? De unde ne vine dorința de a fi mai mult (sau altceva) decât ceea ce suntem? E de bine, e de rău?
Ne plac termenii pompoși, romglezi, așa, pentru că, de fapt, ca popor, ca mentalitate, afișăm o nesiguranță de sine. Individual, la fel și atunci, avem nevoie de validare socială. Iar ea apare și împopoțonându-ne cu diferite titluri, comitete și comiții. Bucătar e foarte bine, chef e minunat, probabil…

Unul dintre filmele de animație pe care le revăd oricând cu plăcere e Ratatouille, un film care spune că oricine poate găti. Ce părere aveți?
Evident că oricine poate găti, e chiar minunat să o facă. Mâncarea are o putere magică asupra oamenilor, iar în jurul unei farfurii se leagă și se dezleagă atâtea. Eu încurajez gătitul acasă în timpul liber. E terapie curată.

Spuneați undeva că nu înțelegeți avocado. Ce-i lipsește?
Nu-mi place avocado, n-are nimic ca să-i lipsească ceva.

Un chef/bucătar pe care îl admirați sau de la care ați vrea să furați meserie.
Raymond Blanc.

Povestiți-mi un pic despre Voila – este un loc aparte. Ce anume îl face să fie așa?
Voila! Mi-e greu să vorbesc despre Voila, pentru că e ca și cum mi-aș da singur like la pozele de pe social media. Îmi place să cred că este singurul bistrou autentic din București. Un loc frumos unde lumea revine cu mare plăcere, unde s-a format o comunitate minunată. Voila este copilul meu de suflet și nu poate fi decât fantastic.

Cum ați rezistat în pandemie? E livrarea la domiciliu o soluție, se poate trăi din asta?
Tocmai comunitatea ne-a salvat în lockdown. Ea ne-a rugat să gătim și să livrăm și tot ea ne-a umplut terasa până la refuz după redeschidere.

Ce vă doriți? Cum arată viitorul pentru Voila? Dacă lucrurile ar merge bine, l-ați transforma într-o rețea? Sau farmecul lui e tocmai faptul că e unic?
Viitorul pentru Voila aș vrea să arate fix ca vara asta. Care, deși a fost ciudată prin prisma regulilor sanitare, a fost, pur și simplu, fabuloasă – cu o terasă rezervată pe două săptămâni înainte, cu meniuri scurte, gustoase, proaspete, cu multe sticle de Champagne băute. A fost minunat. Și nu, Voila nu se va replica, nu am nicio rețetă pentru asta. Voila rămâne unic. Ăsta e farmecul lui.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii