Tot răul spre bine”, spune românul cu un optimism vecin cu inconștiența. Ați reușit să identificați ceva bun în tot ce s-a întâmplat în ultimul an, vreo consecință „fericită” a pandemiei?
Identifici ceva bun în tot ce ți se-ntâmplă dacă nu ești încrâncenat, încăpățanat și dacă ai disponibilitatea să accepți că realitatea poate fi uneori difertă de dorințele tale, de proiecția ta. Uneori, imprevizibilul și incertitudinea sunt mult mai necesare. Trebuie doar să le primești. Eu am fost extrem de productivă în pandemie. Am scos o carte, „Dicționar de optimisme”. Am făcut un film de mediu metraj după albumul pe care l-am scris, „Care dintre noi”, inspirat din experiența pe care am avut-o în urma diagnosticării cu cancer de sân. Și am demarat campania „Vindem cărămizi. Construim un teatru”, campania de strângere de fonduri pentru Grivița 53 – primul teatru construit împreună de la zero.
Ne putem consola cu ideea că pandemia a fost o provocare pentru creativitate – că, inclusiv în film și teatru, au apărut idei noi care să asigure supraviețuirea acestor arte?
Orice situație-limită poate provoca creativitatea atât timp cât optezi pentru asta. Din punctul meu de vedere, atunci când sunt constrânsă, îmi exersez imaginația și deschid ferestre pe care nu le-aș fi accesat în confort. Asta nu înseamnă că pledez pentru pandemie. Dar mă folosesc de o situație-limită, nu las situația să se folosească de mine. O trăiesc cu tot ce vine la pachet, nu o las să mă trăiască.
Digitalizarea accelerată e lăudată aproape fără excepție. Pentru teatru e o soluție? Se poate juca teatru on-line?
Nu este valabil în orice tip de artă. Nu poți compara teatrul concret cu teatrul on-line. Sunt două experiențe complet diferite. Evident că teatrul video este o alternativă care a bucurat mulți români, mai ales pe cei din străinătate, care nu ar fi avut ocazia să vadă spectacolele fizic, sau pe cei din alte orașe; din acest punct de vedere, ar trebui continuat și după pandemie, pentru că a oferit acces publicului larg. Doar să nu avem așteptările de la un spectacol jucat cu public în sală. Pentru că în teatrul on-line nu se creează emoția din sală, nu se face transferul de energie, nu se simt direct respirația, vocea, gândul, emoția. Este o altă formă de exprimare artistică atunci când intervine un ecran. Și mai e ceva care creează diferența: spectatorul prezent în sală își face singur montajul, în teatrul on-line îl fac eu, regizorul și îi aleg ce vreau să vadă, nu-i dau lui libertatea.
S-au închis teatrele, cinematografele, sălile de spectacole, toți cei implicați în genul acesta de activități fiind direct afectați. Impresia mea este însă că actorul de teatru și regizorul de teatru sunt mai afectați decât omologii lor din film. Greșesc?
Nu știu ce înseamnă „mai afectați sau mai puțin afectați”. Știu doar că multe din deciziile luate au fost descoperite, lipsite de logică și de bun-simț. Teatrul este o formă de prevenție, până la a fi o formă de divertisment. Este frustrant să vezi cum în avioane călătoresc pasagerii om lângă om, iar teatrele stau închise. Este nedrept să vezi cum alte industrii funcționează – și sunt evident periculoase pentru răspândirea virusului –, și teatrele, spațiile culturale sunt închise. În această pandemie, am citit în reacția celor care ne guvernează multă nepăsare, multă ipocrizie și multă făcătură.
„I live for the applause”, spune un hit pop actual. Ce se întâmplă cu „rațiunea de a exista” din punct de vedere profesional a actorului de teatru? Ce spun actorii cu care, poate, ați reușit să vorbiți? Din ce trăiesc, cum supraviețuiesc?
Nu vorbim de dorul de scenă, de ardere, de ceea ce teatrul ne dă în mod unic, căci acest gol există indiferent că ai venituri fixe sau accidentale. Vorbim de partea concretă a situației. Actorii care joacă în teatrele de stat trăiesc din salarii; actorii care joacă în teatrul independent sunt pe cont propriu. Unii au avut norocul să fie ajutați de familie, prieteni sau și-au găsit alte joburi. Alții au fost muritori de foame, au stat la mila colegilor. În teatrul independent ești plătit din încasări, nu ai spectacole, nu ai venituri. A existat la un moment dat un ajutor social, dar nu toți artiștii independenți au beneficiat de el. Eu nu m-am înscris pentru acel sprijin acordat de stat și nu am câștigat niciun ban anul trecut. Dar eu nu mă plâng pentru că am trăit din rezerve. Slavă Domnului, am avut această soluție, nu am cheltuieli mari, nu am de întreținut pe nimeni, am un soț care lucrează într-un domeniu cât de cât stabil, deci am putut trece decent peste această perioadă. Dar au fost alți colegi la limita supraviețuirii. Ajuți, pui mână de la mână, că e omenește, dar pentru cât timp? Și aici este o limită. În plus, nu poți rezolva tu, ca individ, ce trebuie să rezolve statul.
Cum ați resimțit în plan personal efectele pandemiei?
În plan personal, am profitat, m-am bucurat și mi-am luat ce am avut nevoie. Nu mi-aș fi luat din proprie inițiativă atâta timp pentru mine și viața alături de soțul meu, copii, familie. Ne-a readus împreună, ne-a arătat cât de mult ne place și câtă nevoie aveam de noi, ne-a simplificat viața și ne-a reamintit valori esențiale. Sper să nu le pierdem odată ce ne vom întoarce la normal. Pentru că rutina e mai periculoasă decât o situație-limită.
Cum a afectat anul pandemic proiectul dvs. de suflet, construirea unui teatru – Grivița 53? S-au împuținat susținătorii, au devenit circumspecți sau dimpotrivă?
Dimpotrivă. Pauza din 2020 a lansat cu foarte mare succes campania din 2021, pe care am început-o de Mărțișor: „Vindem cărămizi. Construim un teatru”. Într-o lună de zile am strâns peste 100.000 de euro. Am început cu 33.000 de cărămizi-ctitor disponibile și mai avem 31.000. Ne-am propus ca până la sfârșitul anului să formăm toată comunitatea de ctitori G53 și să începem șantierul. Pandemia ne-a și trezit, nu doar ne-a speriat. Sunt mulți oameni care și-au dat seama ce e real important și ce nu, în ce merită să investești și în ce nu. Grivița 53 este o certitudine de reușită. De făcut, se va face. Poate că nu atât de repede cum ne dorim, dar se face. Și mai mult decât atât, ne reprezintă.
Dacă digitalizarea e viitorul, demersul pentru un spațiu fizic pentru susținerea spectacolelor nu devine inutil?
Digitalizarea nu este totul. Nu cred că își dorește nimeni o lume total digitalizată. Sau nu vom prinde noi asta. Cred că încă mai este nevoie de emoție în forma ei pură. Cum cred că încă mai este nevoie de exemplu, de a lăsa moștenire generațiilor care vin după noi un exemplu de curaj și inspirație; cred că încă mai este vital a dărui, a ne învăța copiii, nepoții cât de important este să facă parte dintr-o poveste ca aceasta; cred că încă mai e fundamental să ne protejăm spiritul, sufletul și memoria.
Ce vă spuneți, ce faceți, ce gând vă ajută să mergeți înainte?
Totul are sens.
Vă puteți alătura lui Chris Simion-Mercurian în demersul de construire a Teatrului Grivița 53 pe site-ul www.grivita53.ro
Parteneriatul dintre Forbes și Nespresso, denumit sugestiv „La cafea cu…”, se bazează pe legătura inepuizabilă dintre inspirație și frumos, dintre emoție și sensibilitate. Nespresso este prin definiție un brand inspirațional ce caută în permanență să îmbogățească calitativ timpul pe care ni-l dedicăm, clipele de liniște și evadare din cotidian. De aceea, savurarea unei cafele Nespresso este o experiență inegalabilă, iar textura bogată și aromele inconfundabile ale cafelei Nespresso sunt alegerea perfectă pentru aceste momente speciale care ne aduc idei și inspirație. Nespresso și Forbes vă invită să savurați o cafea excepțională în compania unor povești extraordinare, pline de inspirație și frumos.
