Idea era să învăţ să mânuiesc kite-ul pentru a putea, ideal, trage niște cadre cu mine zburând deasupra apei. Aveam circa o oră la dispoziţie, pentru că ne grăbeam la următorul subiect. Mânuirea kite-ului nu se învaţă într-o oră, nici într-o săptămână și până să ajungi cu kite-ul în apă trebuie să faci niște ore serioase de teorie și de învăţat să stăpânești kite-ul pe uscat.
Atent, superatent la instructor (cel mai bun din zona lacului) am reușit (mai bine zis a reușit producătoarea să-l convingă) să intrăm în apă. Acolo, cu instrucţiunile proaspete în minte, mi-am spus textul la cameră după care am dat să ridic kite-ul, și să încerc să „navighez“ puţin. Totul era foarte clar: ţine kite-ul la ora 12, înclină-l ușor spre stânga, după care faci un semicerc spre dreapta, te împingi cu picioarele în board și revii la ora 12 moment în care ești pe board și începi să te miști. Sigur că da. Am tras vreo 20 de duble și nu reușeam deloc să mă ridic. Camera mergea continuu.
La ultima încercare (nu știam că e ultima) am reușit să mă ridic pe board, să zâmbesc a victorie și să cad fix în nas, cu așa viteză încât am crezut că m-am lovit cu nasul de o ușă de lemn. De-aceea a fost ultima încercare. Zâmbetul victorios a fost însă prins pe cameră. Restul a fost reglat din montaj. La fel și nasul meu colorat (sau „decolorat“ pentru că l-am avut roșu zile în șir) în prost-producţie. Cert este că din acel moment am rămas cu o pasiune faţă de acest sport „extrem“ și, oriunde aș fi în lume, caut să „mă dau“. Astfel am făcut kitesurfing la Mui Ne în Vietnam, în Dubai sau lângă Rotterdam, în Olanda. Și în estuarul Tamisei. Deja de două ori.
Citește și Va fi bine, domnule Comandant!
Kitesurfing aproape de Londra se face la Shoeburyness – un sătuc de bungalow-uri cu flori în faţă și fără garduri la curţi. Aici există un club al practicanţilor acestui sport ce îţi permite să faci kitesurfing în grup și să ai și un instructor care să te supravegheze și să te ajute. Sezonul e din primăvară până în toamnă. Soare sau ploaie. Nu contează. Vânt să fie. Doar că vânt nu e tot timpul. Așa a fost și în acea duminică înnorată. După ce am exersat pe uscat, în așteptarea vântului, a ieșit soarele și nicio adiere nu părea să se facă simţită. Dimpotrivă, dimineaţa mohorâtă se transformase într-o zi cum rar trăiești în Anglia. Așa că, după altă oră de stat în soare, gașca s-a cam spart. Vântul promis de prognoze n-a mai pornit să sufle. Mi-am luat jumătate din bani înapoi – până la urmă, totuși, exersasem mișcările – și am decis să le dau o întrebuinţare mai puţin aventuroasă. Nu de alta, dar în drum dinspre gară înspre plajă, zărisem înghesuită între un fish and chips care servea și mâncare tailandeză în regim de take away și un aprozar cu sucuri la doză și legume în lădiţe, o frizerie. Și cum orice loc și orice moment e bun pentru un tuns, am decis că fie!
Citește și La cafea cu… Sonia Năstase
Frizeria era goală, cei doi frizeri – îmbrăcaţi ambii în cămăși și blugi negri și cu pantofi sport tot negri în picioare – stăteau și se uitau la televizor. Am intrat, nici că am fost foarte băgat în seamă, doar poftit cu un gest al mâinii să mă așez pe scaun. „Cum îl vrei?“ „Păi, mai scurt.“, „Așa cum ești, dar mai scurt?“. „Ăăă, da.“ „Sigur.“ Și a început clasic, cum încep toţi frizerii care mă tund, cu mașina pe laterale și la spate.
Înainte de Shoeburyness mă mai tunsesem în Londra de câteva ori. O dată la un brazilian în vârstă care era stresat că-și pierduse cheile și nu reușea să o sune pe soţia lui care era în drum spre casă, de la serviciu, să o întrebe dacă nu cumva le lăsase de dimineaţă pe cuier. N-a reușit să dea de dânsa până am plecat, sper să-și fi găsit cheile.
Altă dată m-am tuns într-o frizerie undeva în spatele Center Point la Totenham Court Road – zona aceea unde erau niște restaurante mici coreene. Le-au demolat. Bănuiesc că nu mai e nici frizeria. Cert este că m-a tuns o coreeancă, atent și minuţios cum numai asiaticii știu să o facă, mai mult din foarfecă și foarte puţin cu mașina. Mi-a povestit viaţă ei de fostă stewardeza la Cathay Pacific, cu baza la Londra. Se lăsase de aviaţie din cauza unor dureri de spate. Mi-a recomandat câteva dintre cele mai bune restaurante coreene din Londra, ieftine și cu mâncare autentică. Încă mă mai duc la ele.
Și în sfârșit, mai e frizerul meu, libanezul, la care mă tund mereu în Londra și care, vreau nu vreau, parte a experienţei de tuns, insistă să-mi ia cu ceară firele de păr care-mi cresc pe urechi (ok și pentru conformitate îmi tunde cu mașina sprâncenele și cu foarfeca părul din nas). Prima dată m-am speriat puţin și m-a cam durut, acum e parte din program. Deci libanezul vine cu ceară topită pe o spatulă, suflă în ea, suflă, mai suflă, după care mi-o trântește pe o ureche, îmi umple urechea de ceară, care, apropo, e roz, mânjește bine să acopere toată urechea, merge înapoi, aduce altă ceară și repetă operaţiunea cu urechea cealaltă. După circa un minut ia ceara printr-o smulgere scurtă, mi-o bagă sub nas să văd că s-au luat firele, eu dau din cap, și, bineînţeles, repetă acţiunea la urechea cealaltă.
Cam cinci minute în procesul de creaţie, frizerul în uniformă all black din Shoeburyness s-a oprit din foarfecă pentru a se întreţine cu un vânzător de șerveţele de hârtie care intrase în magazin. Era un domn indian cu un accent foarte British și care a reușit să-i vândă frizerului două baxuri de role de șerveţele albe. Mai zicea că are și alte culori și poate să aducă și mai multă, cu cât cumpăra mai multă cu atât creștea discount-ul. Au ieșit să mai trateze afară după care frizerul s-a întors și fără scuze, fără stresuri, a reînceput de unde rămăsese. Din partea laterală stânga. La sfârșit m-a dat cu peria de trei ori și gata.
Mi-am luat fish and chips de alături și am pornit spre plajă. Pe faleză sunt bănci și mese. Am mers ceva până să găsesc una liberă. M-am așezat, am mâncat cu privirea la mare (sau la Tamisa, nu-mi dau seama) în timp ce îmi făceam planuri, sub freza cea nouă, să mă întorc weekendul următor. Era cald și bine, nu adia nici măcar un fir de vânt.
