Cautare




, Contributor

Directorul Reprezentanţei de Promovare și Informare Turistică a României pentru Marea Britanie și Orientul Mijlociu, cu sediul la Londra.

Lifestyle |
|

Jennifer is mean

„Pentru că nu lasă niciodată la preţ mai mult de 20-30% în timp ce cu alţii baţi palmă și la 80% din preţul pe care ţi-l cer iniţial. Genţi vinde ea. Cele mai bune: Vuitton, Hermès, Gucci, YSL, Fendi, Dior, Ralph Lauren, Prada, Burberry, Mulberry, tot ce vrei. Poţi cumpăra un Longchamp pentru 150 sau un Vuitton mai mic așa până în 300, cele mai mari încep de la 600. Dar nu la Jennifer, nu merge la ea, mai ales că ești începător.
Razvan Marc_contibutors

Uite, Sam ar fi bună pentru tine. Ea e mai darnică. Am luat D&G-ul asta de la ea cu 700 după ce am negociat de la 5000. Chinezești, zic. Banii, chinezești, nu lire sterline. Gândește-te, o super geantă Dolce and Gabbana la numai 80 de lire sterline. Nimeni nu-și da seama că nu e originală.“

„Sunt fake-uri, nu?“, „Da și nu. Se pare că le aduc direct de la fabrică. Toate brandurile au fabrici în China. Dacă sunt fake-uri înseamnă că sunt cele mai bune fake-uri pe care le-am văzut în viaţa mea.“, „Bine. Și e legal să le cumpăr? Ce fac dacă mă oprește la control când mă întorc la Londra?“, „Legal, toţi vameșii știu și închid ochii. Și până la urmă cât crezi că o să cumperi? Ce cantităţi? Vreo două trei eșarfe și o geantă-două contrafăcute nu înseamnă că faci ilegalităţi.“

Discuţia de mai sus a pornit de la faptul că eu voiam un ceai, pe lungul zbor de la Londra la Shanghai. Anna, una dintre stewardezele de serviciu la acea oră, avea chef de vorbă și și-a propus să facă din mine, neinteresatul, un expert, începător ce-i drept, în ale shoppingului fabulos de fake-uri ce se poate face la Shanghai. Ea zbura de 20 de ani și, dacă nu lună de lună, cel puţin o dată la două luni era la Shanghai unde, în atâta amar de vreme, își făcuse o adevărată reţea de vânzători de la care cumpăra la preţuri bune branduri scumpe pentru ea și prietenii de acasă.

Avea însă o regulă: niciodată cantităţi industriale. Câte una-două bucăţi din orice, nu mai mult. Așa că mi-a povestit de John care vinde cei mai buni blugi („gândește-te Armani, D&G, Diesel) pentru numai 150 de chinezești (asta înseamnă yuani, să nu te gândești să-i dai mai mult deși el o să-ţi ceară 1000 pentru început); Sam cu genţile ei de juri că sunt originale, preţuite, după discount între 120 și 700; David, care are de la echipament de camping până la cristale Swarowski, absolut tot ce vrei și lasă mereu din preţ; Oscar cel cu căștile Beats la 100 de chinezești, iwatch tot la 100 sau powerbank la numai 70 și, bineînţeles, Linda, minunata Linda, ce vinde eșarfe din mătase pură, bumbac sau pashmina toate între 50 și 70 de chinezești și are mereu ultimele modele de la Hermès, Luis Vuitton, Channel sau Gucci.

Și uite așa, undeva deasupra Siberiei, înainte de a o coti la dreapta pentru a o lua în jos înspre Shanghai eram și cu ceaiul băut și cu multe cunoștinţe despre tehnici de negociere și invăluire. Bașca un snop de cărţi de vizită (Anna se aprovizionează cu ele de fiecare dată când ajunge la Shanghai) cu adresă, număr de whatsapp și QR code de wechat de la majoritatea comersanţilor povestiţi mai sus.

După zile întregi de muncă în Shanghai, timp în care uitasem de Anna și cărţile ei de vizită, în ultima după-amiază petrecută în oraș am zis să merg și eu să văd măcar locul, dacă nu să și cumpăr câte ceva din împărăţia luxului la preţuri de nimic. Am ajuns ușor, târgul sau piaţa de care îmi povestise Anna era la doar o staţie de metrou de hotel. Înăuntru era un labirint de străzi și alei, toate mărginite de magazine doi pe unu sau unu pe unu, nu tocmai atractive la prima vedere, (marfa de lux nu e expusă ci ţinută în valize mari și pungi negre sub tejghea) semănau mai degrabă cu acele complexe ce apăruseră la noi după revoluţie, precursoarele mall-urilor de azi. Imediat ești luat în primire de „agenţi de vânzări“ care vor să te ducă să le vizitezi magazinul: „nu trebuie să cumperi, doar să te uiţi, îţi fac preţ bun“; „prietene, vrei ceas, adidași, tricouri-polo?“, „genţi exclusive, Prada, Gucci, Dior?“. Mă rog, îi ignoraţi din mers.

Spre deosebire de magazinele normale din Shanghai, aici toată lumea vorbește engleză. Sigur, cu accent. Și toţi pun, cântat, un ă la sfârșitul cuvântului englezesc. Pe lângă niște fake-uri de lux, la sfârșitul experienţei vă veţi alege și cu câte un ţiuit în urechi de la atât friendă, cheapă, lookă-lookă, pleasă și niceă cât veţi auzi. Clienţii sunt în majoritate străini, bineînţeles, prevalează stewardezele care, deja au locurile lor preferate de unde cumpără (apropo, dacă vă nimeriţi în același timp cu ele în magazin beneficiaţi și voi de preţul pe care-l negociază ele la produse).

Citește și Kitesurfing și șerveţele de hârtie

Nu am văzut chinezi la cumpărături acolo. Vânzătorii sunt mai mult vânzătoare. Au tehnici de învăluire, se tânguie, îţi spun că nu pot lasă la preţ, că au copii acasă, că e sub preţul lor de achiziţie, că nu fac nici cinci yuani profit din preţul pe care ești tu dispus să-l dai, că o bagi în faliment, sunt actriţe, ce mai. Am încercat și eu o negociere, două eșarfe de cadou din cele scumpe. Am intrat la Linda, eșarfiera, ce avea pe rafturi marfă de toate culorile și mărimile și materialele. Nimic de firmă. Zic: „Vreau două eșarfe, brandul X?“. Zice: „Nu vrei și Dior, Gucci sau Vuitton? Ţi le arăt acum pe toate. Stai aici jos să alegi.“. A tras de după un paravan un geamantan mare, negru , l-a deschis și m-a îndemnat să caut în maldărul de eșarfe ţiplate și frumos colorate, ce îmi poftește inima. Am ales două. Mi-a cerut 1000 pe ele. Am zis că-i dau 100. Mi-a cerut 300. Am zis că plec. A zis 200. M-am ridicat și a scăzut ea la 150. Am zis bine dar vreau 3 la preţul ăsta. A zis 3 la 170. Am zis 160 ultima strigare. Am bătut palma.

Anna ar fi fost mândră de mine. Mi le-a pus într-o pungă neagră și am dat să plec. O turistă indiancă ce asistase la toată negocierea a zis că ia și ea două. Linda ia spus 120, ok. Indianca i-a dat 100 și a zis „lasă că-ţi ajunge și o sută“ și a dat să plece cu eșarfele în mână. La care Linda zice: „tine-ţi suta și pleacă. Ori îmi dai 120 ori nu facem târgul.“ Și i-a dat indianca. De unde rezultă, zic eu, că nu numai Jennifer (la care nu m-am dus) dar și Linda poate fi „mean“.

Am ieșit zâmbind și am zis să trec și pe la John și Oscar și poate pe la Sam. Din stânga și dreapta, din faţă și din spate, auzeam amestecat: „You want Rolex? Gucci bag? Come, lookă-lookă. Very cheapă, friendă.“

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii