Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Investiție în oameni

Voi începe cu o concluzie pentru că mi-ar plăcea să citești acest material cu fruntea relaxată și cu gândul că există speranță. Da, în România! Acolo unde trăiesc oameni, se găsește și speranță. Iar acest optimism nu este înnăscut, l-am împrumutat de la cele două partenere de discuție: Ruxandra Manea și Andra Munteanu. Despre educație, la 360°: probleme, rezolvări, proiecte și calități de mentor.
DSC_7805

„Suntem un soi de generație cu un mix de curaj, empatie și inteligență. De aceea sunt încrezătoare.” Sunt vorbele Andrei, o femeie care te cucerește cu un zâmbet frumos, cu poveștile pe care le are de împărtășit despre copii-fenomen, despre experiențele sale ca voluntar, despre curajul sau răzvrătirea de adolescent, despre activismul social și implicarea în proiecte pentru educație. Spune că este o idealistă și un om de acțiune: „Nu-mi place să mă gândesc prea mult la ce nu avem. Nu am răbdare. Prefer să acționez pentru a îndrepta lucrurile”.

De partea cealaltă, Ruxandra zâmbește la fel de des precum Andra, însă energia pe care o transmite nu trădează faptul că este și mamă. A studiat cinci ani în Coreea de Sud, a predat la Universitatea din București, este cofondatorul proiectului „Aspire for Teachers”, are o intuiție grozavă, te fixează cu atenție atunci când vorbești, iar viața sa este, cu grijă, planificată pe decade. „Trebuie să umblăm, în mod fundamental, la felul în care ne alegem oamenii, sigur nu oameni care copiază la titularizare sau care fac modulul psihopedagogic așa cum îl fac.”

Care a fost cea mai însemnată experiență din educație?

Întrebarea fixează contextul pe care fiecare s-a dezvoltat, iar Andra răspunde fără să stea pe gânduri:

„Răspunsul nici măcar nu trebuie să-l gândesc, este o mică poveste de când eram în clasa a V-a și care reprezintă, de fapt, motivația mea pentru «PowerUP by SuperTeach», motivul pentru care fac activism. Am avut un diriginte, fost profesor universitar, retras în orașul de baștină, înainte de a ieși la pensie. Domnul Capșa, fiindcă așa se numea, m-a întrebat «Ce vrei să te faci, Andra, când vei fi mare?» Iar eu am spus: «Președinte!» Apoi, într-o zi, fiindcă am venit la școală supărată, el m-a întrebat ce am pățit. I-am zis că nu mai vreau să fiu președinte, pentru că oamenii nu sunt atât de buni, iar eu nu mai vreau să fiu președintele lor. A pus mâna pe telefon și a chemat-o pe mama de urgență la școală. Dirigintele a întrebat-o: «Copilul nu mai vrea să fie președinte, ce s-a întâmplat?» Genul acesta de interes focusat mi-a dat un soi de încredere cum nimic, ulterior, nu mi-a mai oferit.”

Zis și făcut. Au trecut mulți ani de atunci, dar impactul a fost cu adevărat unul puternic, având în vedere munca pe care Andra o face astăzi. „La Narada facem un experiment de a aduce școala în secolul XXI. Este o academie digitală, iar pariul nostru este că noile generații vor învăța digital. Proiectul are două filiere, una pentru adulți și una pentru tineri. Cea pentru adulți, ca să vă dau un reper internațional, se aseamănă cu masterclass.com. Acolo avem celebrities teachers, pe toate cele trei formate: video, audio și scris. Pentru tinerii începând cu vârsta de 14 ani, în baza rezultatului unui test de personalitate acreditat internațional, platforma va oferi acces la conținut relevant – în raport cu înclinația vocațională a fiecăruia, dar și la cursuri care au ca scop dezvoltarea pe orizontală a individului. Obiectivul nostru este ca acel copil să interacționeze cu materia respectivă, astfel încât să adopte 21 century skills.”

Când „microfonul” îi revine Ruxandrei, aceasta amintește experiența studiului din Coreea de Sud. „Eu mă voi lega puțin de experiența mea din Coreea. Am multe amintiri în ceea ce privește educația, dar Coreea m-a schimbat într-un mod fundamental. Este un sistem competitiv, iar competitiv înseamnă că, la un moment dat, în sesiune, nu mai știi dacă este zi sau noapte, veneau televiziunile și filmau cozile interminabile de la bibliotecă. Veneam cu periuță de dinți, pătură, papuci, haine de schimb, mâncare, cafea, balsam de buze, ceas. Dacă întrebai, de exemplu, persoana de lângă tine, la ce pagină este profesorul, răspunsul era «Descurcă-te singură». Este un sistem în care se investește enorm. Guvernul coreean a avut, timp de 10 ani, 6% pentru educație, ceea ce este enorm. Au avut și ei probleme, Coreea a fost mai săracă decât țările din Africa. Își fierbeau ierburile de două ori ca să aibă ce mânca. Și dintr-o astfel de țară, ajunge, în 60 de ani, a XII-a putere economică. Am văzut multe similitudini între ei și noi, dar am observat cum poate să crească o poveste de succes atunci când o dată investește guvernul, apoi părinții, iar copiii sunt responsabilizați.”

Povestea din Coreea continuă cu accent pe voluntariat, pe slujbele din timpul facultății și pe CV-ul care contează la locul de muncă.

„În primul rând, se făcea voluntariat, se mergea în excursii backpack, se lucra în timpul universității, se făceau internshipuri. Pe toate acestea trebuia să le bifezi, alături de niște note cât de mari cu putință. Și atunci scopul lor era să aibă un CV cât mai bun pentru a se angaja la o companie bună. Unii dintre ei își amânau absolvirea și făceau școala timp de cinci-șase ani pentru a beneficia de extraactivități care să le asigure angajarea. Așa eram eu studentă, așa eram eu învățată.”

Ruxandrei, Coreea i-a pus la dispoziție un întreg program național: „Am înțeles ce înseamnă să faci educație la nivel de sistem. Ce înseamnă să investești, să respecți profesorul, ce înseamnă să ai niște profesori bine pregătiți. Am mai văzut ce înseamnă prosperitatea economică pornită din educație, din resursa umană, fără alte adaosuri – de genul resurse naturale. Întorcându-mă în țară, am observat că fix asta lipsește: investiția în resursa umană, profesori bine pregătiți, motivați, respectați”.

Atunci a decis să se implice în educație. „Așa am decis să construiesc o organizație care lucrează, în primul rând, cu profesorii, pentru că ei sunt motorul educației și vectorul de schimbare în sistem. Dacă facem un mic exercițiu de imaginație și ne gândim la cei mai buni elevi din clasa în care am învățat noi, pe câți îi asociem oare cu meseria de dascăl? Probabil nici unul, pentru că noi, ca societate, nu asociem performanța cu profesorii. Cum ne putem dori atunci un sistem de educație performant dacă cei care stau în fața copiilor noștri și le modelează gândirea nu sunt cei mai buni? În momentul de față, noi ne îndreptăm spre a IV-a revoluție industrială, unde multe dintre joburile actuale vor fi automatizate, iar nevoile forței de muncă se vor îndrepta către creativitate, gândire critică, capacitatea de a sesiza probleme și de a veni cu soluții inovatoare, abilitatea de a lucra cu cantități mari de informații și de a selecta ceea ce este relevant. La Aspire for Teachers ne propunem să conectăm învățătorii și profesorii din sistemul public la aceste realități, dezvoltând programe și curricule care se axează pe opt abilități pe care tinerii vor trebui să le dețină în 2030.”

„Apropo, în Romanian Business Leaders există Merito. Ei au făcut un studiu pentru felul în care sunt percepuți profesorii. Problema nu se referea la cum erau percepuți de către ceilalți (pentru că nu erau atât de jos), ci la faptul că ei se considerau pe ultimul loc. Adică pe o scară de la 1 la 20, ei se vedeau la bază”, completează Andra – ceea ce îmi oferă direcția potrivită pentru următoarea întrebare.

Care sunt șansele pe care educația din România le oferă?

„Nu-mi place să mă gândesc prea mult la ce nu avem. Nu am răbdare. Prefer să acționez pentru a îndrepta lucrurile”, răspunde Andra. „SuperTeach, fondat de Felix Tătaru, Dragoș Anastasiu, Cristina Gheorghe și Alex Ghiță, este proiectul în care fac activism civic și are trei componente: o conferință inspirațională pentru profesori, la nivel național, care permite selecția unor profesori din comunitatea aceasta pentru traininguri în care învață cum să se raporteze corect la copii, având o mentalitate deschisă, iar a treia componentă, de care mă ocup eu acum, este PowerUP. Ne-am pus întrebarea următoare: «Ce se întâmplă după ce acești profesori ajung iarăși în realitatea cu probleme? Ce facem atunci?» Facem PowerUP – o platformă care stabilește contactul între profesorii cu spirit de leadership și companiile cu resurse. Spre exemplu, profesoara de la Teach for Romania, în loc să meargă cu sandviciurile pentru copii în geanta sa, își face o aplicație pe platformă, noi o moderăm, o promovăm, iar aceasta o corelează cu Fru Fru, să spunem, care poate oferi alimente. Punem la îndemână un instrument, apoi muncim să atragem cât mai multe companii pe platformă.”

Discuția migrează înspre faptul că școala ucide creativitatea (Ken Robinson scrie și vorbește foarte mult pe tema aceasta), că lipsurile materiale atât de la școală, cât și de acasă setează un context nefavorabil unei educații de calitate și că profesorii sunt puși într-un pat al lui Procust, în timp ce părinții sunt forțați, uneori, să nu contribuie la evoluția copiilor.

Însă putem împrumuta modele din alte țări? Ajută?

„Nu cred că este momentul formelor fixe”, răspunde Andra. „Nu cred că problema trebuie să se pună de import, pentru că dacă am importa, în momentul în care ne-ar ieși, ar fi deja mult prea târziu, ar fi depășit. Momentul acesta cred că este un moment al creativității. Sigur că sunt principii pe care funcționează, putem să schimbăm experiențe și să ne uităm unii la alții. Din primele 5 minute, noi două ne-am dat seama de lucrurile pe care le-am putea face împreună.”

„Există o carte, «The smartest kids in the world», în care se analizează trei modele de educație: Finlanda, Polonia și Coreea de Sud”, completează Ruxandra. „Tot ce au făcut acești oameni, toate cele trei țări, a fost să lucreze la curriculă și la selectarea și formarea resurselor umane. Apoi au urmat întrebarea «Cum vrei să arate elevul care iese din această școală?» Exact cum spunea și Andra, curricula trebuie formulată uitându-ne la viitor. Dar cum facem lucrul acesta este o altă parte esențială: trebuie să umblăm, în mod fundamental, la felul în care ne alegem oamenii, sigur nu oameni care copiază la titularizare sau care fac modulul psihopedagogic așa cum îl fac. Nici cea mai bună curriculă din lume și cele mai bune intenții nu se pot concretiza cu niște oameni care nu-și dau importanță, apropo de ce spuneam la început.”

O cuprindere întreagă a procesului de educație, spunea Andy Székely, înseamnă trei etape: măiestria personală (sau stăpânirea cunoștințelor), practica și mentoratul.

Care au fost mentorii care v-au însoțit?

Andra: „Dacă întrebarea ar fi fost care a fost cel mai mare dar pe care l-ai primit, răspunsul meu ar fi fost: mentorii. Am avut mentori în cel mai clasic sens al cuvântului, efectiv cu întâlniri de mentorat. Mentorii sunt de etapă, rareori poți să ai un mentor pentru o viață întreagă pentru că nevoile tale sunt diferite. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, i-am pus pe toți pe hârtie ca să nu uit pe niciunul dintre ei. Spre exemplu, Mirela, cea care coordona Fundația „Tineri pentru Tineri”, unde am făcut voluntariat, a fost mentorul meu din adolescență. Când am avut primul job în București, am lucrat la Dragoș Bucurenci. Au fost 45 de aplicanți, iar eu eram singura care nu scrisese în aplicație că își căuta un mentor și că Dragoș suna tare bine. Am scris că vreau un job pentru că vin din Vaslui și pentru că vreau să mă întrețin. M-a ales pe mine, dar a fost un mentor extraordinar. Îmi amintesc că postasem pe Facebook că nu mă descurc la facultate cu logica, el a văzut postarea și mi-a scris sms: «Te rog să îți aduci mâine cursul de logică la job.»”

Ruxandra: „În devenirea noastră, ne raportăm în mod constant la cineva: părinți, profesori, relație, apoi profesional țintim către ceva, în diverse etape. În cazul meu, cred că am avut un mentor în părinții mei și mai ales în mama mea, în mod cert asta m-a ajutat și-mi dau seama, uitându-mă în spate, cât de multe asemănări sunt. Un alt mentor a fost soțul meu. Noi ne-am căsătorit înainte să plec eu în Coreea de Sud, a fost alături de mine și m-a încurajat deși nu a fost acolo cu mine. Apoi, în momentul în care se conturează anumite alegeri, mă uit la oameni care excelează în acel domeniu. Și mai sunt toate interacțiunile pe care le avem în  viața noastră. Eu cred în mai multe etape, în mai mulți mentori de-a lungul vieții și, chiar dacă nu este un efort oficial, culegem în mod inconștient și constant. E important să ne înconjurăm de oameni care cred în noi. Cum ar fi ca și școala să ofere același cadru, de oameni care cred în tine, să te bată pe umăr când te-ai împiedicat de o notă? Cred că atunci viața noastră ar arăta puțin diferit. Și aceasta este una dintre dezideratele educației: să încurajeze potențialul”.

Recomandări

Spre sfârșit ne recomandăm cărți: „Sapiens”, „Homo Deus”, „Principles”, de Ray Falio, „Femei care aleargă cu lupii”. Speranța există acolo unde trăiesc și oamenii. Iar educația începe cu fiecare dintre noi, cu felul în care ne măsurăm contribuția, cunoștințele, empatia și activitatea în societate.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii