Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Învăţăturile despre care nu vorbim

Diana Cosmin
O minte care este provocată să se extindă dincolo de limitele ei nu mai revine niciodată la dimensiunea inițială. Dacă ar fi să rezum într-o propoziție tot ceea ce am cules din zeci de cărți de dezvoltare personală, biografii ale personajelor celebre sau diverse volume despre... orice, de la managementul timpului la învingerea tracului în timpul prezentărilor în public, aceasta ar fi esența.

Mintea e un mușchi și, ca toți mușchii, are nevoie de antrenament specific. Doar că, tot ca în sport, comoditatea noastră se manifestă cu aceeași ardoare.

Antrenamentele sportive nu cunosc limite: te poți antrena zilnic câte o jumătate de oră mai „light“ sau poți face o oră mai intensă o dată la două zile; îți poți lua un antrenor care să te îndrume sau poți să-ți construiești singur circuitele; poți alege să lucrezi cu gantere, corzi, kettlebell-uri ori Bulgarian Bags sau să folosești pur și simplu greutatea propriului corp. Toate variantele sunt eficiente, cu o condiție: perseverența.

Poate că un antrenament pe lună e mai bun decât nimic, dar nici nu-ți asigură mari performanțe de mobilitate și tonus. La fel, nici mintea pe care o lași să „lâncezească“ luni de zile fără nimic nou și provocator nu te va ajuta să crești într-un ritm suficient de alert pentru a vedea rezultate concrete.

Paradoxal, ignorăm antrenamentul minții cu aceeași delăsare cu care păcălim ridicatul de pe canapea. Da, vrem să ne înscriem la acel curs, să mâncăm sănătos, să facem zilnic o oră de mișcare, să citim o carte pe săptămână. Dar… de săptămâna viitoare. Acum, pentru că suntem obosiți, stresați sau fără chef, vrem doar să stăm în fața televizorului, să mâncăm o pizza și să citim știrile mondene. Și, de cele mai multe ori, „săptămâna viitoare“ nu vine niciodată.

Dacă în materie de sport găsim mereu pretexte de lipsă a timpului, când vine vorba despre dezvoltare personală, motivele stagnării provin dintr-o sferă a autosuficienței. Cărțile motivaționale ni se par superficiale, nu ne interesează ce are de spus un coach fiindcă sigur vrea să ne „vândă“ ceva, sfaturile oamenilor bogați sunt pentru cei asemenea lor, exercițiile de setare a scopurilor și experimentele de time-management sunt pentru „cine are timp“, iar noi nu avem niciodată timp. Nici chef și nici disponibilitate pentru a învăța ceva de la alții. Noi știm mereu mai bine, firește. Oare așa să fie?

Din fiecare carte de dezvoltare personală citită în ultimii șapte ani am învățat ceva. Unele m-au lăsat cu paragrafe întregi notate în carnetul meu de idei deștepte, la care mă întorc ori de câte ori simt nevoia unei recalibrări. Din altele am rămas cu o singură propoziție, care îmi pune în perspectivă viața atunci când am nevoie.

Din toate mi-am educat și șlefuit obiceiul de a umple caiete întregi de scopuri, pe care le-am îndeplinit unul câte unul. Nu peste noapte, ci cu multă muncă și mai ales disciplină exersată sub formă de ritualuri și strategii zilnice. Exact ca un circuit pentru tonifierea tricepșilor, dar în varianta pentru creier. Dacă un mușchi al brațului ajunge la forma dorită abia în luni de exercițiu, ce te face să crezi că mintea nu are nevoie de aceeași repetitivitate pentru a crește? Nu toți ne naștem atleți sau genii, dar putem să șlefuim la maximum ceea ce avem. Și, de cele mai multe ori, ceea ce avem în noi este mult dincolo de așteptările noastre.

Fă-ți un serviciu și lasă pe cineva să te învețe ceva nou anul acesta. Poate fi un profesor, un audiobook sau un simplu podcast găsit pe internet, important este să-ți vorbească despre lucruri care te interesează și te provoacă. Și, indiferent cât de puțin timp acorzi acestui obicei, acordă-l zilnic, în ciuda comodității și a tuturor pretextelor, urgențelor și priorităților care te vor ispiti să renunți. În viață există două tipuri de dureri: durerea disciplinei și durerea regretelor tardive. Tu ce alegi?

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii