Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Între ,,Carpe Diem” și ,,Bad Karma”: de ce îmi plac doar lucrurile pe cale de dispariție

didi low rez
Dacă există vreun produs, local sau fel de mâncare la care țineți în mod deosebit, nu mi-l împărtășiți, iar dacă o faceți, rugați-vă să nu-mi placă defel. Asta dacă vreți să-l mai găsiți peste trei sau șase luni de-acum încolo...

Mai în glumă, mai în serios, apartenența la lista mea intimă (și foarte-foarte scurtă) de lucruri favorite este ,,sărutul morții” pentru orice loc, produs sau fel de mâncare. Credeți că glumesc? Ei bine nu… am tras această concluzie – care denotă, se pare, că sunt un client cu gusturi absolut ieșite din comun – la finalul unei lungi chibzuințe și după nenumărate capitulări în fața propoziției fatidice: ,,Nu se mai fabrică”/ ,,Nu mai aducem”/ ,,Nu mai avem în meniu”. Ca să nu mai spun că ironia este desăvărșită: îmi plac extrem de puține lucruri, cu greu mă încântă vreo ofertă, cu chiu’ cu vai găsesc ceva care să mă atragă, iar când găsesc… ei bine… soarta e pecetluită din start.

Totul a început cu parfumul meu preferat, primul din viață, primit cadou cu ocazia aniversării de 15 ani. Mi-l aduc aminte și acum: un Versace Yellow Jeans cu extract de mimoză, într-o cutie de tablă galbenă – ideea de a așeza o sticlă prețioasă de parfum în ceva asemnător unei conserve fiind, la acel moment, o mare găselniță de marketing. N-am apucat să-l folosesc nici doi ani, că – repejor – compania-mamă a și decis că oferta de ,,Red Jeans”, ,,Blue Jeans”, ,,Baby Blue Jeans” și ,,Toate culorile curcubeului” Jeans e cam mare și că ar fi cazul, ca să folosesc un termen american tradus mot-a-mot, să ,,discontinue” ceva din vasta gamă de parfumuri. Evident, singura victimă a fost taman parfumul meu, după care oftez până în prezent, mai ales când văd prin duty-free-uri ,,conservele” roșii și albastre cum șad ele, bine-mersi, de mai bine de 15 ani încoace, fără să le pună gând-rău vreun om de marketing.

Au împărtășit aceeași regretabilă soartă Moschino Couture (din care încă mai păstrez cu religiozitate o sticlă), Dolce & Gabbana Sicily (care tocmai și-a dat obștescul ultim fâs săptămâna trecută) și – să bat în lemn – pare să urmeze actualul Balmain ,,Ambre Gris”, pe care, încet dar dubios de sigur, încep să-l găsesc în flacoane cât mai mici, în cât mai puține locuri și cu tot mai multe grimase de mirare pe chipurile vânzătorilor. Dacă mai pun la socoteală și nuanța absolut senzațională de ruj Estee Lauder care a dispărut la nici șase luni de la lansare, fondul de ten a cărui rețetă a fost schimbată ,,pentru îmbunătățirea formulei” cu o variantă pe care o găsesc imposibil de folosit sau singurul rimel absolut perfect găsit de mine vreodată care a fost înlocuit, în mod nefast, cu ceva ,,nou și revoluționar”, veți spune – poate pe bună dreptate – că industria frumuseții este una destul de schimbătoare și capricioasă și că toate cele de mai sus nu sunt decât nefericite coincidențe.

Poate că da, însă ce te faci când exemplul este urmat și de… cam toate celelalte domenii? Așa cum există ,,Legile lui Murphy”, care statuează lucruri inevitabile, precum faptul că felia de pâine cu unt alunecată din mână va cădea mereu cu partea unsă îndreptată spre podea, există și ceea ce numesc, cu haz de necaz, ,,Axiomele Dianei”. Cum ar fi faptul că ,,Unicul fel de mâncare din meniu care îmi place cu adevărat va fi și singurul eliminat cu prima ocazie”, ,,Primele produse care se vor volatiliza de pe rafturile unui supermarket, fără a mai apărea vreodată, vor fi exact ciocolata, bomboanele, sucul sau biscuiții mei preferați”, ,,Clasa mea preferată de la sala de fitness va fi singura care se va schimba odată cu noul program” și tot asa.

Am la activ exemple cât să umplu un întreg jurnal de regrete: o tartă cu brânză și spanac dispărută definitiv prin 2003 (și înlocuită cu un quiche absolut fad și banal, dar care zace neclintit de atunci încoace în meniul respectivei locante); un somon slow-cooked al cărui gust îl vor regreta de-a pururea papilele mele gustative (a cărui dispariție a fost urmată de dispariția restaurantului cu totul); un hummus cum numai în basmele orientale mai găsești; niște rulouri de bezea și lămâie cum n-am mai gustat nicăieri în lumea asta; o ciocolată cu lapte și umplutură de vișine de la Lindt (pe care mi-am pierdut speranța de a o mai gusta vreodată); o ciocolată albă cu alune caramelizate, acum inexistentă în oferta tuturor supermarketurilor, din Tineretului până pe coasta de Est a Americii; o gumă de mestecat la tub, cu aromă de zmeură; o variantă de Cola care nu se mai produce, iar lista (și oftaturile mele) ar putea continua.

Cea mai recentă dispariție s-a produs chiar săptămâna trecută: o salată vietnameză cu creveți din meniul Cafe Athenee, căzută victimă ,,curățeniei de toamnă” făcute de bucătarul-șef. Evident, meniul de toamnă este absolut identic cu cel de vară, cu excepția… exact… salatei vietnameze cu creveți.

Cât despre localuri… ehe, aici aproape că mi-e teamă să încep să număr. Am pe conștiință (prea) multe ,,defuncte” cafenele, restaurante și ceainării în care adoram să-mi fac ,,5 o’clock-ul”, să scriu articole sau să clicuiesc pe tastatură gânduri și proiecte personale. Și-au dat duhul, pe rând, restaurantul unde mi-am scris jumătate din carte, cafeneaua în care se bea cea mai bună ciocolată caldă din București, singurul club care mi-a plăcut și mie vreodată, unicul pub bucureștean pe care l-am frecventat, plus două sau trei ceainării de care mă legau momente dragi din viață. Cât despre restaurantul în care îmi făcusem un obicei din a lua prânzul de duminică în familie, soarta lui a fost și mai radicală: a ars din temelii, într-o singură noapte. Da, știu, i-am purtat noroc.

Și nu, nu mă faceți să încep să vorbesc despre seriale TV întrerupte la jumătate sau emisiuni aruncate la arhivă după un singur sezon. Vă spun doar atât: dacă există vreo producție care își va da duhul mediatic în următoarea jumătate de an, există 99% șanse să se numere printre cele pe care le urmăresc eu cu interes în acest moment. Garantat.

Dar nu, nu mă plâng. Ba chiar mi-am dat seama că am fost norocoasă să număr, în oceanul de produse, locuri și experiențe cu care suntem bombardați și care ne lasă de cele mai multe ori absolut indiferenți, câteva lucruri care m-au impresionat atât de mult încât să le regret dispariția. Și, citind  în pauza de masă (în fața noii mele salate preferate, care va avea probabil o soartă la fel de tristă precum precedenta) o carte despre plăcerile gastronomice ale francezilor, am dat peste un citat care mi s-a părut mai mult decât lămuritor pentru toate regretele mele, nu doar pentru cele culinare: francezii se bucură mai mult de fiecare dejun sau cină și savurează din plin fiecare preparat și fiindcă spiritul gastronomiei locale impune adaptarea ,,in extremis” la succesiunea anotimpurilor, la gusturi și la tendințe, cultivându-și un apetit ieșit din comun pentru ,,ediții limitate”, ,,meniuri speciale” și ,,pop-up”-uri.

Astfel, explică autoarea Mireille Guiliano, trebuie să te bucuri din plin de fiecare lucru delicios pe care îl mănânci, fiindcă –  tocmai acesta e farmecul! – după ziua de azi ai putea să nu-l mai găsești niciodată în niciun meniu din lumea asta. Și, după cum poate să explice orice psiholog, coach sau consultant din lume, zice-se că lucrul cel mai rău pentru evoluția noastră ca indivizi este tocmai ,,atașamentul” față de lucruri, circumstanțe sau experiențe.

Rememorând toate ,,edițiile speciale” și ,,pop-up”-urile cu care am împărtășit o karma mai mult decât proastă, mi-a venit să zâmbesc la gândul acestui ,,carpe-diem” al consumerismului: bucură-te de salata de la prânz, de nuanța de ruj preferată și de produsul pe care îl îndeși azi în coșul de la supermarket. Trist, dar reconfortant pentru psihicul tău predispus la afinități păguboase, ar putea foarte bine să fie ultimul.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii