Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

În intimitatea hotspot-urilor de altădată

În vremurile când bărbaţii își scoteau pălăria în prezenţa unei femei, duminicile erau pentru cine în familie cu tot tipicul, supiera nu era o necunoscută și mesele erau conviviale, cuvintele măgulitoare nu stăteau ascunse în spatele unor gadgeturi, iar apanajul femeilor era misterul, în acele vremuri, despre care astăzi doar putem citi sau povesti cu câţiva bunici care le-au trăit, lumea trăia o constantă „belle epoque“.
Tatiana 2 - foto Cristina Nichitus Roncea.jpg

Viaţa era efervescentă, în timp ce ritmul – unul tihnit, iar lumea știa să se distreze, bucurându-se de toate acele petits plaisirs, pe care le oferea epoca. Ca și astăzi, erau locuri în care puteai întâlni protipendada, elita, cu menţiunea că această clasă socială întruchipa la acea vreme o realitate plină de consistenţă, ci nu un statut sec. Preocupaţi de evenimente culturale, de schimbările politice, iubitori ai cozeriei, participanţi activi în viaţa socială, oamenii știau să împletească mai armonios lucrurile serioase cu activităţile superflu.

Știau că nu e nimic jenant în a mânca un mic la berăriile din centru, dar știau și că La Rochefoucauld a fost un filosof și un fin observator, doamnele nu se sfiau să povestească despre reţete și dulceţuri, dar știau să ascundă bine detaliile de budoar.

Bunica îmi povestea despre pudoarea de atunci, despre discuţiile cu perdea la o cafea, despre nemţoaicele prietenoase, care erau niște bucătărese desăvârșite, despre împrumutatul cărţilor, care se făcea cu multă responsabilitate, despre farmecul după-amiezelor de duminică, atunci când cuplurile ieșeau la restaurant, despre metrajele fine, cumpărate de pe Calea Victoriei și care luau forme unice, graţie maestrelor croitorese, despre bunicul, un iubitor al vieţii frumoase, căruia, deși îi plăcea jocul de cărţi, știa întotdeauna să ofere cadouri fine și să cumpere flori și bomboane la fiecare „leafă“, despre o lume care, deși străină, netrăind-o, îmi este în suflet permanent.

Am nostalgia acelor timpuri fermecătoare, iar asta mă conduce spre a afla cât mai multe povești și detalii din cărţi. Descoperind acest univers paseist, prin minte s-au înșirat dorinţe, printre care și aceea de a reinventa locuri.

Hotelul Francez, unul dintre locurile foarte en vogue în perioada interbelică, la parterul căruia se afla cunoscuta berărie a vremii, „Berăria Vârful cu Dor“. Situată în apropierea CEC-ului, pe Calea Victoriei, lângă renumitele Galerii Lafayette, clădirea trezea admiraţia oricui prin stilul său arhitectural belle epoque. Protipendada venea aici des, pentru a-și etala ţinutele impecabile, bijuteriile și blănurile. Era considerat un adevărat hotspot al vremii.

Galeriile Lafayette, inspirate de celebrele galerii pariziene, erau recunoscute în perioada interbelică drept o adevărată bijuterie. Pe atunci, reprezentau chintesenţa rafinamentului și a modernităţii, dat fiind faptul că erau dotate cu lift și decorate cu coloane și marmură. Construită după planurile arhitectului Herman Clejan, în stil Art-Deco, clădirea era locul unde se dădea tonul în modă, așa cum scria o reclamă de prin 1937: „Magazinul Galeriile Lafayette este aprovizionat din timp de centrala din Paris, cu mărfuri de ultimă modă“. Mi-ar face o mare plăcere să mă plimb printre raioanele cu mănuși din piele fină, metraje seducătoare, dantelării și bijoux-fantezii.

Restaurantul automat, primul, deschis în Berlin, în 1895, a dat tonul.

The Automat era un tip de restaurant foarte economic și popular, începând cu anii 1900, unde, introducând câteva monede în niște mașinării, primeai la schimb mâncare și băutură proaspete, ambalate în hârtie ceruită. La acea vreme, era una dintre cele mai cool modalităţi de a lua masa în oraș.

Am putea să-l numim precursorul tonomatului cu produse, din interiorul corporaţiilor de azi, însă i-am reduce din șarm și apreciere. În 1902, SUA au dus restaurantul automat la un alt nivel, prin crearea lanţului de automate Horn & Hardat, care în perioada Marii Crize Economice a fost locul preferat de copii, oameni fără casă, VIP-uri sau capete încoronate.

Se spune că designerul de interior Elsie de Wolfe, într-o perioadă de restriște financiară, a organizat o cină aici, îmbrăcând mesele cu propriile ei feţe de masă preţioase, porţelanuri și argintării, în timp ce invitaţii și-au putut comanda fiecare meniul dorit. Iconic pentru era de atunci, cred că ar putea avea succes și astăzi. Ar putea fi o experienţă nouă, un concept altfel.

Cabaretele, șarmantele localuri care își deschideau porţile după ora 22.00 și care știau să aibă clientelă graţie programelor artistice de varieteu. Bărbaţi în smoking și femei elegante, în rochii lungi își făceau ochi dulci, în timp ce sorbeau cocktailuri fine. Puteai savura aici doar preparate reci: aspicuri, fripturi și salate, plătind scump.

CITEȘTE ȘI Despre lucrurile întotdeauna la modă

Faţă de celelalte localuri ale vremii, cabaretele arătau cu totul diferit, în jurul ringului de dans erau amplasate mese cu scaune, iar o estradă era asigurată orchestrei. În afara consumaţiei, trebuia să plătești și o taxă de intrare, însă merita. Astfel, dacă în anii ’30 ai fi mers pe strada Doamnei, la Alcazar, ai fi putut să o vezi pe celebra Josephine Baker, la Atlantic ai fi avut ocazia să te întâlnești cu artiștii care frecventau locul, iar la Nipon-Arizona, unde concerta o orchestră cu instrumentiști talentaţi, ai fi putut mânca cele mai gustoase fripturi și dansa pe Amor, Amor, în grădină.

O rochie de catifea rigidă, un fileu pentru coc, o etolă de blană și cele mai înalte și fine sandale argintii mi-ar fi fost suficiente pentru a petrece o noapte în El Morocco, un loc în care am fost de multe ori, în mod imaginar.

Înainte de Studio 54, a fost El Morocco, unul dintre cele mai exclusiviste cluburi de noapte din Manhattan, un refugiu al oamenilor bogaţi și celebri, unde ideea de „velvet rope“ își găsea sens. În 1931, John Perona, un imigrant italian, deschidea acest club sub forma unui speakeasy, ce avea să devină un club faimos, odată cu abrogarea prohibiţiei, până la declinul strălucitoarei cafe-society, în 1950.

Celebru pentru patternul blue zebra-stripes, creat de Vernon MacFarlane, clubul aduna o clientelă eclectică și exclusivistă. Politicieni, starlete, socialites, fashion-icons și Old Hollywood Actresses erau oaspeţi de-ai casei, iar pozele realizate de Jerome Zerbe, ce deveneau a doua zi știri, făceau ca locul să fie un place to be, toată lumea știind unde erau canapelele cu celebrităţi, pe fundal zebrat.

Cu siguranţă aș fi întâlnit-o pe Rita Hayworth bând champagne, pe Salvador Dalí, pe care aș fi vrut să-l întreb dacă a iubit-o pe Amanda Lear, iar cu Marlene Dietrich sigur m-aș fi „întins“ la o ţigară, două, schimbând impresii despre dandysme-ul feminin.

Lacto-barul, am nostalgia acestui spaţiu, de așa-zisă „distracţie“ pe vremea comunismului, de la mama, care îmi povestea cum dimineaţa, înainte de cursuri, mergea la lacto-barul de pe fosta 6 Martie, unde iaurtul și cornul erau deliciul matinal.

Știu, poate că pentru mulţi are o semnificaţie neplăcută, de austeritate și de lipsă de bunăstare a vremurilor de atunci, însă, pe mine, tocmai această sobrietate în manifestări, specifică epocii, mă seduce, probabil ca orice perioadă despre care doar ai auzit.

Mă și văd locuind în căminele de la Operă, îmbrăcându-mi dimineaţa blugii evazaţi și cojocul, luându-mi poșeta pe umăr și plecând încet să-mi beau iaurtul. Posibil să și flirtez puţin acolo cu un student la Drept, care din când în când mă privește, după care, timid, se întoarce la lectura presei.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii