Puţine concepte ale succesului sunt atât de bine înrădăcinate în conştiinţa românilor precum „visul american“. Aşa cum străbunicii noştri aşteptau cândva sosirea salvatoare a americanilor, noi – oamenii epocii high-tech – nu mai aşteptăm pe nimeni, ci visăm doar să replicăm succesul celor care se află deja acolo. Visul american este versiunea carieristă a poveştilor cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene: vorbeşte despre cum poţi face mult din puţin, pornind fără nimic altceva în afară de voinţă, inteligenţă şi putere de muncă. Valorile binelui faţă cu lumea dezlănţuită.
Spre deosebire de basme însă, visul american aduce câteodată exemple demne să ne resusciteze inspiraţia şi elanul, iar Bill Stockland şi Maureen Martel sunt doi dintre oamenii ale căror poveşti devin repere pentru un „Yes we can“ colectiv, transformând „visul american“ în visul românesc, franţuzesc sau congolez. Indiferent de loc, după ce îi cunoşti pe ei devii un pic mai convins că… se poate.
În New York-ul anilor ‘70, cei mai buni prieteni ai tânărului Bill Stockland erau de profesie ilustratori, parte a unei comunităţi eclectice în care se organizau tot timpul petreceri, noile talente fiind atrase ca într-un fel de câmp gravitaţional. „Ieşeam mult cu artiștii, cunoşteam tot felul de personaje şi am descoperit curând că eram foarte bun la făcut contacte şi la prezentat oamenii unii celorlalți“, îşi aminteşte Bill.
Recunoaşte, râzând cu poftă, că pe atunci îşi imagina că viaţa lui va semăna întocmai cu a prietenilor săi ilustratori: toată ziua acasă, muncind lejer în halat şi papuci. Şi totuşi… „Cu mâna pe inimă, în ultimii 37 de ani de carieră nu mi-am luat niciodată o oră liberă în timpul unei zile de lucru“, recunoaşte el acum. Munca a meritat însă: agenţia Stockland Martel îi reprezintă peste 30 dintre cei mai buni fotografi ai lumii, inclusiv pe legendarul fotograf Sports Illustrated, Walter Iooss, pe Art Streiber, Nadav Kander sau Timothy Greenfield-Sanders.
Totul a început, ca în toate poveştile de succes, cu o măruntă întâmplare norocoasă care să testeze flerul personajului principal. Mai exact cu o întrebare aruncată în joacă lui Bill Stockland. În clădirea Carnegie Hall din New York, chiar vizavi de biroul unuia dintre prietenii săi ilustratori, locuia un fotograf. „Într-o zi, a venit la mine şi mi-a spus direct: «Îmi place cum arăţi şi cum gândeşti. Reprezintă-mă!»“ , îşi aminteşte Bill. A acceptat provocarea, mergând „din uşă-n uşă“ la toate agenţiile de publicitate şi arătându-le fotografiile respectivului: „I-am găsit imediat de lucru şi am rămas reprezentantul lui pentru totdeauna“.
Când a apărut însă particula „Martel“ în denumirea agenţiei? Maureen Martel, partenera de business a lui Bill, s-a ivit în peisaj în luna august 1983, la câteva luni după episodul Carnegie Hall. Bill avea nevoie de ajutor după ce îşi adăugase în portofoliu un fotograf de still-life care era extrem de solicitat, iar Maureen renunţase la cariera de profesoară de şcoală elementară şi căuta să se întoarcă la pasiunea dintâi: fotografia comercială. „Mă interesa o combinaţie între artă şi comerţ“, rememorează Maureen, „şi căutam o agenţie de reprezentare foto“. Atunci a apărut Bill.
„Am ştiut din prima că el este cel cu care vreau să lucrez, pentru că era deschis, pozitiv şi foarte senin“, zâmbeşte ea. Dar era şi foarte greu de convins. „Îmi tot spunea, evaziv, că putem lucra împreună, dar niciodată nu ducea lucrurile până la capăt“. După mai bine de o lună de tatonări, destinul a decis până la urmă soarta viitoarei agenţii Stockland Martel: cei doi s-au întâlnit din întâmplare într-un lift, iar Maureen şi-a scos la înaintare cea mai îndrăzneaţă şi hotărâtă latură.
„Efectiv l-am încolţit“, îşi aminteşte ea. „I-am zis că trebuie să se hotărască şi să îmi spună în acel moment dacă e da sau e nu!“. Bill s-a hotărât pe loc şi a rămas „da“. Întâmplător sau nu, se afla în acea clădire în vizită la unul dintre fotografii săi. „Liftul a ajuns la etajul cu pricina, Bill m-a luat şi pe mine cu el la întâlnire şi asta a fost“, zâmbeşte Maureen.
Sosirea lui Maureen a coincis cu o perioadă de tranziţie în istoria companiei: în mai puţin de un an, cei doi semnau deja cu Eric Meola – unul dintre cei mai buni fotografi comerciali din branşă – şi cu Walter Iooss de la Sports Illustrated. La momentul respectiv, Iooss tocmai terminase un proiect de un an şi jumătate pentru Fuji, avându-i ca subiect pe atleţii care se antrenau pentru Olimpiada din 1984 (cartea se numeşte „Shooting for the Gold“), iar reputaţia lui a atras şi primul contract de anvergură pentru Stockland Martel, cu Camel International.
„Când am primit telefonul din partea Camel, un curent electric mi-a străbătut tot corpul“, îşi aminteşte Maureen. „Acel moment a schimbat complet regulile jocului pentru noi“. Un joc care, în New York-ul anilor ’80, arăta cu totul altfel decât şi-ar putea imagina orice fotograf al vremurilor noastre. Pe atunci, fotografia americană era delimitată pe regiuni de influenţă (Bill şi Maureen activau în New York City), iar formula era simplă: un reprezentant foto de succes trebuia să aibă în portofoliu măcar un fotograf de lifestyle (Joel Baldwin în cazul Stockland Martel) şi un fotograf de still-life (Michael Pruzan). Bill şi Maureen nu se ocupau la momentul respectiv de fotografie de revistă, pentru că domeniul cel mai profitabil îl reprezentau încă reclamele marilor branduri.
Luând ca reper clădirea cochetă din cărămidă aşezată în zona East Village – Gramercy din New York, unde îşi are în prezent sediul Stockland Martel, nu-mi pot imagina cum arăta biroul celor doi în urmă cu 30 de ani, dar Maureen şi Bill mă lămuresc amuzaţi: era doar puţin mai mare decât o cămară. „Aveam două linii telefonice, dar nu erau conectate între ele, aşa că în momentul în care trebuia să-i transferăm celuilalt un apel, pur şi simplu făceam schimb de scaune“, îşi amintesc ei. Nu existau faxuri şi computere, aşa că totul se livra prin curierat, iar Bill nici măcar nu folosea o agendă telefonică sau un Rolodex: „Ţineam minte numerele de telefon importante şi aveam grijă să am mereu mărunt în buzunar ca să pot da eventuale apeluri urgente de la cabinele telefonice din oraş“.
Totuşi, de unde capacitatea agenţiei Stockland Martel de a atrage în jurul ei nume mari din branşă, tot ca într-un fel de câmp gravitaţional? „Niciunul dintre noi doi nu are studii formale de fotografie şi niciunul nu s-ar descrie ca fotograf“, recunoaşte deschis Maureen. „Ceea ce avem însă“, accentuează ea, „este un simţ aparte pentru măreţie“. „Măreţia“ fiind legată atât de talentul fotografilor, cât şi de personalităţile lor. Este o abilitate complementară cu cea de a vedea concret şi de la bun început modul în care stilul unui anumit fotograf se potriveşte cu o anumită cerinţă a industriei. Motivul: dincolo de artă, un fotograf bun trebuie să fie şi vandabil.
De multe ori, cei doi primesc portofolii ale unor fotografi foarte buni, ale căror creaţii îi impresionează, dar pentru care nu văd un mod concret de utilizare comercială. În momentul în care preiau un nou nume, strategia de lucru a lui Maureen este simplă: după evaluarea creaţiilor fotografului, ea creionează o strategie de marketing şi selectează pentru portofoliul lui doar acele imagini care se potrivesc cu strategia respectivă. De multe ori, imagini foarte bune sunt lăsate deoparte, de dragul preciziei şi rigorii strategice. „Când promovez un fotograf, vreau ca oricine priveşte cadrele pe care le-am ales să poată descrie şi intui din prima personalitatea şi stilul lui ca artist“, explică Maureen. „Atât de puternice şi de elocvente trebuie să fie!“.
Deşi au trecut 30 de ani peste businessul lor, iar birourile s-au mutat demult din cămara cu două linii telefonice şi două scaune, Bill şi Maureen continuă să-şi conducă agenţia cu mână de fier, la fel ca în prima zi. Biroul lor se află la etajul doi al sediului Stockland Martel, chiar lângă departamentul de vânzări, iar atribuţiile lor merg de la discuţiile telefonice zilnice cu fotografii și clienții până la întâlniri cu echipa de marketing și la îndrumarea departamentului de vânzări. „Asta facem de dimineaţă până seara, şapte zile din şapte“, zâmbeşte Maureen. „Şi o facem pentru că ne place la nebunie munca asta!“.
Chiar dacă lucrează cu unele dintre cele mai mari nume ale fotografiei – pe care Maureen şi Bill îi numesc, în termenii branşei „high-end talent“ – cei doi îşi privesc afacerea ca pe un „boutique-business“, segment pentru care regula de bază este clară: proprietarii trebuie să fie mereu implicaţi, prezenţi şi activi. „Tocmai pentru că reprezentăm cei mai buni fotografi, trebuie să fim mereu atenți şi dedicați“, explică Maureen. „Ei asta aşteaptă de la noi şi tocmai de asta lucrează cu Stockland Martel“.
Despre revoluţia digitală în fotografie, pe care o comentasem şi cu Art Streiber, unul dintre fotografii lor de top, aş putea vorbi zile în şir cu Maureen şi Bill. Ceea ce se întâmplă în prezent se potriveşte de minune cu sintagma pe care am auzit-o de nenumărate ori pe parcursul interviului: „the talent“.
În termenii unui reprezentant foto dintr-o agenție, artistul din spatele camerei nu va fi aproape niciodată apelat cu titulatura de „fotograf“, ci denumit, mult mai oficial și reverențios, „the talent“. Același termen, utilizat în contextul potrivit, poate descrie generic şi întregul efectiv de fotografi ai unei agenţii de reprezentare foto. Pentru că, deloc surprinzător, totul se reduce în final la acest talent, în accepţiunea lui stictă, de dicţionar. În zilele noastre mai mult ca oricând, având în vedere că reţelele sociale au făcut infinit mai uşoară misiunea unui fotograf bun care încearcă să-şi prezinte munca viitorilor clienţi: omul potrivit poate fi angajat direct, pe principiul „văzut, plăcut, luat“.
Această schimbare radicală de ,,modus operandi” a înăsprit considerabil și competiția pentru companii precum Stockland Martel, modificând radical regulile jocului. Pentru Maureen şi Bill însă, rămân în vigoare aceleaşi principii de viaţă şi de business care le asigură succesul de treizeci de ani încoace. Ca orice vis american, al lor are nevoie de consecvenţă pentru a nu se ciocni de realitatea dură. „Dăm tot ce avem mai bun şi ne aşteptăm ca echipa noastră să facă la fel, întotdeauna“, conchide Maureen. „La finalul zilei ştim că singurul lucru care face diferenţa este talentul“.
