Aventura lui Michael Prasad, băiețelul din cartea „În roșu marțian” care suferă de o formă ciudată de ”anxietate de costum”, dar excelează la capitolul știință și apetit pentru explorare, a fost punctul de plecare al unui dialog relaxat despre SF, literatură pentru copii și familie, în toate nuanțele ei.
De ce o carte despre Marte?
Când eram mic îl citeam pe Asimov și visam să scriu, dar nu m-am gândit cu adevărat serios la asta până nu am avut copii. Nevoia de a spune povești a fost declanșată, cumva, de venirea copiilor. Eu am iubit mereu literatura SF autentică, cea în care există un sâmbure de știință în inima poveștii. Așa ceva e mai rar în literatura SF pentru copii, care în cea mai mare parte exploatează lucrurile amuzante legate de spațiu și de călătoria în spațiu. Sunt cărți în care se etalează arme cu laser și inteligență artificială. În copilăria mea, din cărțile SF pentru copii rămâneai și cu o informație științifică. Îmi aduc aminte de cartea asta celebră, Marooned Off Vesta (n. tr. prima povestire publicată a lui Isaac Asimov), în care eroii rămân blocați pe o navă, fără nicio sursă de energie, cu excepția apei. Cu ajutorul acestei ape ajung, practic, la asteroidul pe care îl vizau. Se folosesc de forța ei. Așa ceva mi-am dorit și eu – să-i ajut pe copii să descopere cum funcționează o serie de procese cu ajutorul literaturii mele, fără să ratez aventura, părțile amuzante, toate lucrurile pe care le caută copiii, în general, într-o asemenea carte.
Scrierea cărții în sine a fost o aventură – a durat șapte ani! Ce parte a acestei călătorii ți s-a părut mai provocatoare – partea de cercetare și de redactare propriu-zisă sau gestionarea situației după ce cartea a fost publicată și a pornit pe drumul ei în lume?
Ador partea de cercetare! E amuzant și interesant să cauți și să descoperi care e forța de gravitație pe Marte, de exemplu. M-am bucurat și de ieșirea cărții în lume, de întâlnirile cu alți oameni, de opiniile cititorilor cu privire la carte. Pentru mine partea cea mai grea e scrisul. Aceasta a fost prima mea carte și, la început, nu-mi doream decât să ajung la finalul primei versiuni. Am terminat-o după multe luni, după care m-am apucat să o cizelez. Am rescris-o de cinci sau șase ori. Am luat lecții de scriere creativă, am lucrat cu un editor și am tot rescris. Îmi place să scriu, per total, dar redactarea efectivă nu e tocmai o experiență simpatică. E complicat, uneori trebuie să tragi de tine ca să termini anumite părți, să îmbunătățești în permanență un paragraf sau altul. Poate că unii autori au, așa, o idee și cuvintele curg. Restul suntem, însă, pur și simplu, geloși pe ei. E muncă multă și nu neapărat ușoară, dar există și satisfacții. E și un citat care vorbește despre plăcerea de a fi terminat de scris o carte. Câteodată e foarte plăcut, dar cel mai adesea e… muncă. Totuși, facem asta ani și ani de zile pentru că simțim, cumva, că merită.
Cartea e savuroasă. Ai scris că familia ta ți-a stimulat gustul pentru literatură. Care erau autorii tăi favoriți de cărți pentru copii atunci și care sunt autorii tăi favoriți de cărți pentru copii acum?
Ador seria Harry Potter! Îmi place și The Laughing Skull (n. tr. de Ruskin Bond). Citesc mult SF pentru adulți, dar și cărți pentru copii, ca The One and Only Ivan (n. tr. de Katherine Applegate). Literatura pentru copii e impregnată de un anume tip de entuziasm, are acest caracter formativ, care e unic, vorbește despre conflicte, relații cu prietenii, cu părinții care sunt, toate, autentice, lipsite de artificiile care apar în literatura pentru adulți. Toți avem o parte a noastră care are, în continuare, 12 ani. E motivul pentru care citim asemenea cărți cu plăcere.
Care e momentul tău favorit din aventura lui Michael Prasad?
Am două asemenea momente. La capitolul aventură, știință și descoperire, îmi place momentul în care își dă seama că presiunea aerului a crescut și că-și poate scoate casca. Mi-a plăcut logica, situația în sine. Îmi place și partea în care e găsit de tatăl lui. Relația dintre ei doi ocupă o mare parte din poveste, pentru mine. Îți dai seama destul de ușor de momentele în care Michael exagerează în relația cu tatăl lui și se simte ignorat sau trage concluzii cu prea mare ușurință. Toate poveștile au la bază asemenea decizii pripite. Câteodată cititorului îi vine, literalmente, să tragă personajul de mânecă și să-i spună ”Nu, nu face asta!”. Doar că e nevoie de greșelile acelea pentru ca personajul să dea de necaz și să fie silit, pe urmă, să-și rezolve problemele. Pentru mine momentul în care Michael își dă seama cât ține tatăl lui la el, de fapt, înseamnă foarte mult.
Pentru mine cartea a fost și despre faptul că problemele de familie sunt aceleași, indiferent dacă te duci cu ele pe Marte. A fost și aceasta o temă care te-a preocupat – faptul că neînțelegeri sunt peste tot și că ține de noi să ne rezolvăm?
Da, unul din lucrurile care-mi plac, atunci când vine vorba despre literatura SF, e faptul că îmi pot imagina viitorul. Mai exact partea din viitor în care trăim sub cupole, în orașe aflate pe Marte. E foarte interesant, însă, atunci când te gândești și la lucrurile care vor rămâne la fel, într-un mediu atât de diferit. Scena cu testul de costum pe care Michael trebuie să-l dea la începutul cărții e, cumva, similară unui test pentru obținerea carnetului de conducere – o etapă a maturizării cu care suntem obișnuiți. E vorba despre cum evoluează o prietenie, despre un tată mai mult absent, lucruri esențiale, pentru mine. Îmi doresc ca poveștile pe care le imaginez să plece de la un sâmbure emoțional, pentru că știința și aventura sunt importante, ne țin mințile conectate la acțiune, dar emoția e cea care face ca povestea să ne aducă lacrimi sau zâmbete, să ne schimbe, într-un fel. Eu asta caut, într-o carte. Relațiile cu părinții, cu prietenii sunt lucruri care nu vor cunoaște prea mari modificări în timp. Dinamica ne va rămâne mereu familiară, ne vom regăsi în evoluția acestor relații.
Da, e o carte despre ce înseamnă pierdere, fragilitate și iubire, în cele din urmă. Ești tatăl a trei copii. Cum îți influențează acest fapt scrisul?
Copiii mei m-au inspirat și au transformat visul meu de a scrie în realitate. Am studia scrierea creativă în facultate, după care am vegetat mai mult de zece ani. Mi se părea că am tot timpul din lume. Pe urmă s-au născut gemenii și timpul meu liber a devenit aproape inexistent. Îți rămâne, așa, pentru tine, cam o oră pe zi… Restul timpului e foarte compartimentat. Cumva, mie asta mi-a adus exact lucrul de care aveam nevoie: disciplină. Am început să folosesc acea oră a mea pentru scris. Așa am reușit. Am scris o oră pe zi, în fiecare zi, înainte să se trezească băieții. La douăzeci și cinci de ani, sunt sigur că nu aș fi fost atât de riguros. Pe vremea aceea scriam și proză scurtă și, la un moment dat, am remarcat faptul că în tot ce scriam apăreau aceste relații între tați și copiii lor. Atunci am început să mă gândesc că poate există un motiv pentru care tind să gravitez în jurul acestei teme. Atunci copiii mei erau foarte mici, acum au aproape 12 ani. Sunt la vârsta potrivită pentru aceste cărți. Pe mine faptul că am devenit tată m-a făcut să-mi analizez mai mult sentimentele, să-mi amintesc de propria mea copilărie. Așa că mă identific, în cartea aceasta, și cu Michael, și cu tatăl lui Michael. Ambele perspective îmi sunt cunoscute.
Relația tată-fiu din carte e una autentică, o simți cum se dezvoltă credibil în pagină. Copiii tăi sunt la fel de fascinați de Marte ca tine?
Nu aș spune, lor le plac jocurile video. Râd de mine când încerc să mai introduc în dieta lor câte o linguriță de știință, când le explic ce se întâmpla cu doza de suc carbogazos când se termină lichidul și recipientul devine plat. Sunt interesați, dar au expresia acea, știi – of, iar tata cu chestiile lui despre știință… Le place, însă, atunci când învață lucruri noi și interesante.
Ce e cel mai greu atunci când scrii pentru copii?
Faptul că trebuie să te străduiești ca personajele tale să nu sune ca niște adulți. Asta se întâmplă inclusiv în cărțile foarte bune. Tuturor ne plac personajele eroice. Inclusiv în cărțile pentru adulți, preferăm personaje care iau decizii pe care noi nu le-am lua. La fel, copiii despre care scriem fac, de multe ori, lucruri neobișnuite pentru niște copii. Reacționează mai bine în fața unui bătăuș, de exemplu. Copiii din cărți par mai maturi. Trebuie să păstrezi, cumva, un echilibru între latura asta eroică și autenticitate. Sigur că poți să le inventezi o calitate care îi plasează deasupra vârstei lor, dar nu-i poți face să știe totul despre lume și să fie curajoși non-stop.
Unul din personajele mele favorite din cartea ta se numește Randall și e un mentor – tot un fel de tată, într-un fel, dar un tată spiritual. Tu ai personaje favorite?
Asta e foarte greu, e ca și cum ar trebui să alegi între copii… Michael seamănă mult cu mine. Prietena lui, Lillith, seamănă cu soția mea – e pragmatică, echilibrată emoțional, inteligentă, fără a fi, neapărat, pasionată de știință… Greu e să inventezi vocea unui personaj. De la voce pleacă totul. Mie cel mai greu îmi e cu protagonistul. Toți ceilalți se dezvoltă după ce el e bine conturat. Randall, de exemplu, a fost ușor de scris. El reapare, de altfel, în cealaltă carte a mea. Tot cu mentoratul se ocupă și acolo…
Despre ce este această a doua carte?
Se numește The Orpheus Plot, acțiunea se petrece tot în spațiu și e despre un copil care crește în centura de asteroizi și își dorește să fie acceptat în corpul de navigație care patrulează centura. Numai că acest corp de navigație e format exclusiv din oameni născuți și educați pe Pământ. Există multe animozități, multe conflicte alimentate de diferențele culturale, de diferențele pe care personajul meu principal le resimte din plin. E o poveste despre cum te adaptezi la o școală nouă, într-un fel.
Abia aștept să o citesc, mă bucur că aceste povești comunică. Motivul acestei călătorii periculoase, la finalul căreia descoperim curajul pare să fie o caracteristică a literaturii tale. Care e cel mai important lucru pe care l-ai descoperit în călătoria ta ca scriitor?
Cred că faptul că nu contează cât de talentat ești într-o anumită direcție. Ce contează e progresul. Asta se aplică la orice, nu doar la scris. Ce m-a motivat și m-a susținut pe mine a fost credința că evoluez ca scriitor. Asta mi-a modificat inclusiv capacitatea de a evalua o poveste. Pentru mine acesta a fost scopul: să devin din ce în ce mai bun. E cel mai important lucru atunci când te apuci de ceva nou. Să înveți și să devii din ce în ce mai bun. Să nu te lași copleșit de frustrare. Să rămâi concentrat pe îmbunătățirea constantă a ceea ce faci. Există o anecdotă cu un scriitor care, întrebat fiind care e cartea lui favorită, răspunde ”Cea la care lucrez acum.” Îmi place ideea asta.
