Cautare




, Contributor

Scriu despre publicitate și media de 20 de ani. În 2013, am publicat cartea de interviuri „Primul an de publicitate”.

Comentarii/Editoriale |
|

Incognito

Petre_Barbu.jpg
Seara, în cea de-a doua zi după Crăciun, m-am urcat din Galați în trenul Intercity de București. Ele s-au urcat de la Brăila. Amândouă aveau niște trolere uriașe, de abia le cărau pe culoarul vagonului tip salon.

Pe cea brunetă am ajutat-o să-și urce trolerul pe raftul de bagaje. S-a așezat în fața mea. Cea blonduță avea loc în dreapta mea, iar prietenul ei, lângă ea, la geam.

S-au recunoscut de abia când s-au așezat pe fotolii, foste colege de facultate, ce faci?, unde mergi?, unde faci Revelionul?, ce mare surpriză, tocmai în tren să ne întâlnim, au trecut vreo cinci ani de când am terminat! Și după acest dialog fugar, au tăcut, trenul a plecat din Brăila, brunețica a început să-și butoneze BlackBerry-ul, blonduța smartphone-ul Samsung, iar prietenul și-a băgat nasul în telefon, nu contează brandul!

Când trenul a oprit la Făurei, m-am dus să fumez pe hol. Ce greșeală! Pentru că atunci când m-am întors la locul meu, fetele deja începuseră să vorbească. Despre publicitate. Și nu prinsesem începutul. Adică, la ce agenții de publicitate munceau! Blonduța povestea că plecase de la un reteailer, unde lucrase vreo doi ani în departamentul de comunicare, la o agenție de publicitate. Brunețica era uimită de această mutare, de la client la agenție, pentru că ea tânjea după un job la un client, să facă schimbarea firească în carieră, de la agenție la client. Și tot o trăgea de limbă pe blonduță, cum de făcuse acest pas, cu o undă de reproș, un pas înapoi, iar blonduța ridica din umeri, așa a fost, așa a simțit că nu mai are nicio perspectivă în carieră, acolo, la retailer.

Eu eram în al nouălea cer, trei ore până la București cu doi oameni de publicitate, ce noroc pe capul meu, ce bombe de presă o să aflu! Niciodată nu am ascultat incognito ce vorbesc publicitarii, aș muri de fericire dacă aș trage cu urechea, de exemplu, ce își vorbesc Adrian Boțan (McCann) și Bogdan Naumovici (Leo Burnett)! Dar în tren nu era nici Boțan, nici Naumovici, ci două angajate la două agenții, în departamentele de Project Management.

Am ascultat dialogul lor cu urechile ciulite, ca un câine flămând, incomodat de zdrăngănitul trenului care merge cu 50 la oră: blonduța avea opt clienți, unul era foarte mare, multinațională, i-a spus numele, dar afurisitul ăsta de tren se clătina pe roți!, muncește 10-12 ore pe zi, și sâmbăta, e greu, se auzea din glasul ei că îi este greu, dar nu dispera, și prietenul a confirmat frustrat, e greu! Și merită? a insistat fosta ei colegă de facultate. Blonduța a ridicat din umeri: îmi place!

Brunețica avea doi clienți mari, nu i-a numit, dar și ea muncește de dimineața până seara, clienții au devenit foarte exigenți de când cu criza asta, vor repede, repede, acum!, dacă se poate să le livrezi proiectele cât ai bate din palme! Au vorbit despre creativi, niște băieți care vin târziu la agenție, iar la acele ore clienții vor proiectele în deadline și trebuie să tragi de ei ca să se urnească. Amândouă aveau aceeași problemă cu „artiștii”, de aici apar nemulțumirile, frustrările, ciocnirile, noroc cu șefa lor, care îi ține în frâu și îi pune la treabă! a zis blonduța.

Până la Balotești au vorbit numai despre munca lor fără să pomenească vreun nume, pe ce bugete lucrează, nimic despre bani, au vorbit corporatist, ce dezamăgire!, mă așteptam să prind mari bombe de presă, asta este!, munca într-o agenție nu e plină de „bombe” cum își imaginează ziariștii, nu e confortabilă și strălucitoare, cum cred oamenii din afară, e muncă de ocnaș, 10 – 12 ore pe zi, ești robul clienților, te macină, te cocoșează, până când cazi din picioare. Amândouă păreau ofilite, deși n-aveau nici 30 de ani, deși erau în vacanță, deși aveau toată viața înainte…

Am sărit pe peron fără s-o ajut pe brunețică să-și coboare trolerul din tren.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii