Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Importanța de a fi ,,doamnă mare”

DIDI.jpg
Bunicii noștri nu luau Xanax, dar aveau nervii tari. Nu făceau psihoterapie, dar aveau forță de caracter. Viața le fracturase brutal visele, dar nu aveau probleme de ,,stimă de sine” și nici nu luau antidepresive. Se rugau la Dumnezeu, trăgeau aer în piept și mergeau mai departe.

Bunicii mei, cel puțin, au făcut asta toată viața. Mai întâi au fugit din Cernăuți prin pădure, noaptea, când bucata lor de lume a trecut sub stăpânire sovietică. Când abia reușiseră să-și reclădească viața în România, a venit colectivizarea din 1950 și au devenit brusc ,,dușmani ai poporului”, încărcați într-o noapte în vagoane de animale și deportați în mijlocul Bărăganului, unde au trăit timp de zece ani, într-o casă din chiripici, la lumina lampii cu gaz.

La scurtă vreme după ridicarea domiciliului forțat, au început demolările, iar pe locul casei pe care reușiseră s-o clădească cu sudoarea frunții s-au ridicat blocuri cât vezi cu ochii. După trei vieți construite și reconstruite, cei doi au ajuns, la bătrânețe, chiriași la stat, într-un apartament minuscul.

E o poveste adevărată, dar pe protagoniștii ei nu i-am auzit niciodată căinându-se de ceva. Au pierdut totul, și-au îngropat speranțele, așteptările, chiar și copiii, dar până în ultima clipă au iubit viața. O viață care s-a purtat asemeni unei mame severe, ce rareori îmbrățișează, aproape niciodată nu mângâie, cel mai adesea lovește. Și totuși, și-au savurat în tihnă fericirile mărunte și zilnice, pe care oamenii vremurilor noastre nici măcar nu le-ar mai băga în seamă.

Anul trecut am auzit vorbindu-se la nesfârșit despre depresii financiare și sufletești, despre disperare și frustrări, despre revoltă și neliniște, dar aproape deloc despre fericire, poate și fiindcă ne comparăm obsesiv cu prea-binele, niciodată cu mai-răul altora. Când eram mică, celălalt bunic al meu avea o vorbă care-mi rămâne în suflet: ,,Singura răzbunare pe care ne-o dorim noi e să ajungi tu o doamnă mare…”.

Născut în Ardeal, cu nouă frați acasă, bunicul fusese mecanicul de bord al Regelui Mihai I și unul dintre primii specialiști români în zbor fără vizibilitate. La 92 de ani, când a murit, zburase zilnic aproape jumătate din viață și avea o pensie de nici opt milioane de lei. Și totuși, nici pe el nu l-am văzut niciodată altfel decât cu un zâmbet larg pe chip, mereu cu o vorbă bună la îndemână și cu un strop de încredere în ceea ce avea să aducă viitorul.

Datorită bunicilor mei și poveștilor lor, eu nu cred în nefericire. Resping conceptul de ghinion și reneg ideea diformă de ,,neșansă”. De câte ori am impresia că viața e nedreaptă și că nu primesc chiar tot ceea ce cred că merit, îmi amintesc de ei și mi se face puțin rușine de tristețea mea. Și, la începutul acestui nou an, nu-mi doresc nimic mai mult decât să le dau dreptate. Să fiu cu adevărat ,,o doamnă”.

Așa cum răului nu trebuie să i se răspundă cu rău, nici lucrurilor urâte din jurul nostru nu trebuie să le arătăm chipul nostru întunecat. Din contră. Cred că 2014 va fi un an mai bun dacă vom încerca să fim măcar din când în când așa cum le-ar fi plăcut bunicilor noștri: demni și puternici, ,,domni” și ,,doamne” cu viața, zâmbindu-i curtenitor de câte ori ne intersectăm cu ea pe bulevard.

Chiar și când ea întoarce capul și se face că nu ne cunoaște…

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii