Cautare




, Contributor

Sfatul specialistului |
|

Implicațiile hiperprotecției în relația părinte-copil

Când vin pe lume, bebelușii sunt neajutorați și depind întru totul de adulții de lângă ei pentru a supraviețui. Inițial, adulților le vine ușor să îndeplinească nevoile nou-născutului, însă acestea se diversifică odată cu trecerea timpului. Pe măsură ce cresc, copiii tind natural spre dobândirea autonomiei, iar acest aspect decurge firesc din situațiile care le solicită adaptarea. Mă refer la acele provocări specifice fiecărei vârste care îi oferă copilului oportunitatea de a-și canaliza resursele: frustrarea de a nu putea încheia șireturile sau fermoarul, amânarea unei recompense, dificultatea asociată integrării în colectivitate, neînțelegerile cu colegii de grădiniță, separarea de părinte, răceala ca modalitate de imunizare, experiența școlarității și stresul rezultatelor școlare, prieteniile, nevoia de integrare socială, prima dragoste etc. de Ioana Olărașu este psiholog psihoterapeut cu experiență în lucrul cu copiii: consiliere, dezvoltare personală, educație
 aboneaza-te
hiper protectie shutterstock_1105116683

În toate aceste momente, rolul adultului este de a-l ghida să găsească soluții acceptându-i totodată emoțiile ca pe un dat firesc al etapei sale de dezvoltare. A-i transmite copilului că îi validăm emoțiile nu înseamnă neapărat că validăm și exprimarea comportamentală asociată. De exemplu, dacă furia este manifestată în moduri distructive față de sine sau ceilalți, este necesar ca părintele să intervină cu o limită, discutând despre consecințele naturale ale faptelor sale și oferindu-i alternative de exprimare a acelei emoții (în exemplul dat: mișcare, mâzgălit, ruperea unei hârtii).

Este nesănătos să plasăm pe umerii unui copil o sarcină de adult (de exemplu, să ne așteptăm de la el să își asigure independența materială), însă cum reușim să ne dăm seama când un copil poate gestiona o situație și când nu? Ne raportăm, în primul
rând, la vârsta lui. În special în perioada preșcolară copiii își dezvoltă toleranța la frustrare și au moduri foarte
intense de a-și exprima emoțiile negative, ca un semnal de ajutor. Este recomandat ca adultul să fie alături pentru a conține emoția și pentru a-i da o formă verbală.

Rolul adultului este de a traduce realitatea copilului

Recunoaștem emoția care îl frământă, o conectăm cu situația care a declanșat-o și discutăm despre strategii de rezolvare a dificultății. Astfel, trăirea este asociată cu o alternativă concretă de acțiune în realitatea exterioară, ceea ce îi dă copilului ocazia să transforme situația anterioară de blocaj într-una de învățare prin experiență.  Deși părintele îi este alături, copilul este cel care își ajustează efortul pentru a se adapta.

Una dintre nuanțele hiperprotecției parentale este ca adultul să facă în locul copilului lucruri pe care acesta le-ar putea realiza pe cont propriu, ceea ce îl oprește pe copil din a explora și a încerca noi strategii, cu efecte asupra autonomiei sale. Când un copil se așteaptă ca un adult să rezolve mereu în locul lui, el dezvoltă o dependență emoțională față de acesta, iar în momentele de frustrare nu va încerca să găsească soluții, neavând acest exercițiu. Efectul negativ al acestei dependențe se răsfrânge și la nivelul stimei de sine: copilul (și adultul de mai târziu) nu va avea încredere în propriile forțe (pentru că, neexersându-le, nu are măsura obiectivă a lor), căutând astfel un sprijin în exterior, uneori fără a încerca pe cont propriu (neajutorare învățată).

Din perspectiva tipologiilor parentale studiate de Baumrind, hiperprotectivitatea poate fi legată atât de autoritate, cât și de permisivitate. Un părinte permisiv vine în întâmpinarea nevoilor copilului, dar are așteptări scăzute cu privire la abilitatea lui de a se descurca. În schimb, un părinte autoritar își iubește copilul, dar încearcă să controleze fiecare aspect al vieții lui. Astfel de părinți gândesc, vorbesc și acționează în numele copilului.

Să reflectăm la exemplul unei mame care își conduce copilul în tabără. La sosire, băiatul se poartă nerespectuos cu ea și cu personalul taberei și refuză să participe. În loc să privească atitudinea copilului în legătură cu anxietatea de separare, ca răspuns la provocarea socioemoțională pe care deopotrivă copilul și mama au nevoie să o depășească, mama susține decizia copilului, îi învinovățește pe organizatori pentru situație și pleacă împreună cu el. Cu alte cuvinte, ea își protejează copilul de o situație cu care probabil toți ceilalți copii participanți s-au confruntat. În acest mod, mama îi susține emoționalitatea negativă și îl menține în ipostaza de a nu-și schimba comportamentul.

Din perspectiva unui părinte hiperprotectiv, luăm în considerare exemplul unui tată care refuză să o lase pe fiica lui să participe la o petrecere în pijamale la o prietenă. Afirmându-și autoritatea, tatăl încearcă să o protejeze pe fiică de eventualele riscuri asociate contactului cu cealaltă familie (obiceiuri alimentare nesănătoase, limbaj nepotrivit, parenting neadecvat) și controlează astfel decizia ei.

Hiperprotecția are implicații și în plan academic

Dacă un părinte devine prea implicat în temele copilului și ajunge chiar să le facă în locul său, îl deprivează pe copil de oportunitatea de a învăța din greșeli. În plus, când sunt protejați de o cantitate sănătoasă de confuzie, stres și provocări școlare, copiii nu își dezvoltă capacitatea de rezolvare a problemelor. Copiii hiperprotejați au dificultăți ulterioare în a-și atinge obiectivele din cauză că nu au ocazia să își exerseze capacitatea de a face față provocărilor și, implicit, perseverența. Cercetările arată că tații au un rol important în dezvoltarea determinării.

În plan socio-emoțional, hiperprotectivitatea crește riscul copiilor de a deveni victimele bullyingului

Deși majoritatea părinților tind să își protejeze copiii de conflicte, aceștia au nevoie să experimenteze conflictul fără intervenția constantă a adultului, tocmai pentru a-și dezvolta abilitățile socioemoționale de gestionare a conflictelor. Fără a-și dezvolta asertivitatea, copilul nu va reuși să-și folosească cuvintele cu convingere și nonviolență pentru a face față comportamentului agresiv al altora. În același timp, fără autonomie în învățare, copilul ar putea deveni chiar el bully, sub influența altora.

Shannon Lipscomb (2012) transmite că abilitatea părinților de a-și gestiona propria emoționalitate negativă în timp ce rămân fermi și încrezători, fără a reacționa excesiv, îi ajută pe copii să-și modifice la rândul lor comportamentul în sensul autoreglării.

Bibliografie: www.pear-tree.ca/the-effect-of-over-protective-parenting-on-child-potential/

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii