Cautare




, Redactor

Reporter în căutare de oameni și povești.

Artă & Cultură |
|

Hey Jude

„Tipografic majuscul”, în regia lui Radu Jude, a avut premiera internațională în februarie, la Festivalul de la Berlin. Filmul spune povestea adolescentului Mugur Călinescu, care a fost arestat de Securitate, în 1981, după ce a scris texte anticomuniste pe zidurile clădirilor din Botoșani.
1 Tipografic Majuscul_photo credit Silviu Ghetie

Foto: Silviu Ghetie

Cum v-a venit ideea să transformați un spectacol de teatru într-un film?

Am văzut spectacolul la puțină vreme după ce a fost făcut de Gianina Cărbunariu, prin 2013, cred, și țin minte că am discutat cu amicul Șerban Pavlu că un film după acest caz nu ar funcționa deloc, dar asta pentru că îmi imaginam, probabil, un film mai degrabă convențional, narativ, clasic. Dar spectacolul mi-a rămas în cap și cred că decizia de a-l transforma într-un film are legătură cu interesul meu crescut pentru lucrul cu arhive, dezvoltat ulterior vizionării spectacolului. Retrospectiv, ce a făcut Gianina mi se pare nu doar reușit teatral, dar și foarte aproape de felul în care sunt eu însumi interesat să folosesc arhivele pentru construcția unora dintre filmele mele – deja făcute sau aflate în fază de proiect. În plus, fiind o natură cinică, nu sunt capabil să construiesc un personaj pozitiv. Gianina e o umanistă și face asta în mod constant, e plin teatrul ei (și) de personaje pozitive credibile. Personajul lui Mugur Călinescu e un personaj pozitiv, un erou.

Radu Jude Foto: Locarno Film Festival

 

Ați spus că „Tipografic majuscul” este un film de montaj eisensteinian. Ce înseamnă asta pentru privitorul obișnuit, care nu are cunoștințe despre teorii ale montajului de film? E mai dificil de înțeles filmul dvs. pentru un un spectator obișnuit, interesat de subiect, dar fără cunoștințe foarte profunde în ceea ce privește tehnica de realizare a unui film?

Nu, nici vorbă, nu e deloc dificil. Din contră, ar trebui să fie foarte lejer, spectatorul de azi e obișnuit cu imagini care sunt puse una lângă alta fără o legătură cauzală aparentă. Dacă l-am invocat pe Eisenstein și teoriile lui despre montaj, am făcut-o doar pentru a menționa ce se găsește la baza teoretică a filmului. Gianina a luat dosarul de Securitate al tânărului Mugur Călinescu, a selectat fragmente din el (asemenea unui sculptor care descoperă opera înlăturând bucăți din piatră) și a făcut un spectacol-colaj. Prin asamblarea documentelor, a obținut o poveste, o construcție dramaturgică coerentă. Ce am făcut eu, în plus, a fost un montaj, și nu un colaj, ideea principală fiind că alăturarea a două imagini poate conduce la o a treia imagine, care se formează în mintea privitorului și al cărei sens e de găsit în juxtapunerea celor două imagini. Cam asta am încercat să fac, adică să sparg povestea Gianinei (colajul ei) și să o transform într-o operă de montaj – în care fiecare imagine să intre în coliziune cu o alta și în care alăturarea lor să creeze, pentru spectatori, idei noi, emoții, senzații etc. În principal, a fost vorba de a pune în opoziție două istorii: una ascunsă, mică, secretă și una mare, oficială. Deci e un principiu simplu, ușor de înțeles – criticul Andrei Gorzo susține chiar că e prea monoton.

„Tipografic majuscul” m-a încărcat cu multă informație, dar nu m-a emoționat neapărat. Este mai important pentru dvs. să-i transmiteți privitorului informație decât emoție?

Nici una, nici alta: mă interesează să pot articula ceva folosind limbajul cinematografic, să pot folosi cinemaul ca instrument de reflecție. „Cinemaul a fost inventat pentru a gândi”, spune Godard și e ceva adevărat aici. Problema „emoției”, așa cum este de obicei pusă, presupune din partea cineaștilor recursul la anumite mecanisme destul de primitive, destul de simple și pe care nu îmi doresc să le folosesc. În plus, fiecare spectator e altfel și nu poți face filme care să emoționeze pe toată lumea. Ce m-a interesat a fost să folosesc imaginile pentru a provoca gândirea spectatorilor, atât cât m-am priceput.

Se poate spune că filmul este o reparație morală pentru povestea lui Mugur Călinescu? Sau poate căpăta și această valență?

Da, sigur. Mugur Călinescu chiar a fost un om curajos și care merită admirat pentru asta.

Cum l-ați ales și cum ați lucrat cu Șerban Lazarovici, actorul care îl interpretează pe Mugur Călinescu?

Foto: Silviu Ghetie

 

Am organizat un casting și au venit mulți adolescenți. Șerban Lazarovici mi-a plăcut atât de mult din prima, încât l-am mai chemat o dată pentru o probă, alături de un alt actor, și m-am decis imediat să îl invit să joace rolul principal. E foarte talentat, e extrem de serios, sensibil și inteligent, a jucat într-o trupă de teatru de liceeni din Botoșani, deci putem spune că are deja destulă experiență. Sper să intre la Actorie, merită asta și își dorește, în mod justificat.

Am văzut filmul într-o sală de cinema dintr-un mall alături de nu prea mulți spectatori. Cam așa a fost la toate filmele românești la care am mers. De ce credeți că există această reticență a publicului față de filmul românesc? Suntem încă în acel scenariu în care filmul românesc are dificultăți în a-și apropia publicul?

Cred că sunt foarte, foarte multe cauze pentru asta și nu am energie pentru a le cerceta pe toate. Cineaștii au o parte din vină, cu siguranță, deci nu mă consider inocent, dar prefer să vă povestesc o anecdotă care indică, poate, și o posibilă soluție. Acum vreo trei ani am fost în juriul unui festival dintr-un mic oraș francez, Belfort, și într-una din zile m-am dus să văd un film de Kenji Mizoguchi. Proiecția avea loc, ca întregul festival, într-un multiplex. Deși era un film vechi și era dimineață, sala, imensă, era plină cu liceeni veniți împreună cu profesorii să vadă filmul lui Mizoguchi. Am aflat apoi că una sau două săli din acel multiplex sunt închiriate de festival, cu sprijinul primăriei, pentru tot anul și că sunt încontinuu proiectate acolo filme clasice, filme pentru copii ș.a.m.d. Cam asta e soluția, adică: educație susținută serios de stat. Sigur, noi trăim în țara în care președintele Iohannis a avut ca slogan electoral „România educată”, dar sloganul s-a dovedit a fi o pură minciună când guvernul pe care l-a instalat a tăiat masiv de la Educație.

Foto: Silviu Ghetie

 

Am auzit, la un moment dat, din gura unui director de festival de film, cum că filmele din fostul bloc comunist au vocația depresiei. Simțiți că așa este?

Nu, deloc. Dar nici nu îmi pun problema în astfel de termeni. Dacă e așa, dacă filmele au „vocația depresiei” (ce formulă stupidă, totuși!), atunci poate că asta e un reflex al societății în care trăim. Poate dacă vom trăi într-o societate prosperă, echitabilă și cu puține probleme, filmele vor arăta altfel.

Care este următorul proiect la care lucrați? Veți rămâne în aceeași zonă de reprezentare a realității?

O comedie  fără „vocația depresiei” – despre sex, corp, societate, tehnologie, educație, oraș, reprezentare, montaj și multe altele. Am participat cu proiectul la Berlinale Co-Production Market, există un interes pentru acest film, să vedem dacă reușim să strângem toți banii de care avem nevoie.

Radu Jude s-a născut în 1977, la București.
A lucrat ca asistent de regie pentru lungmetraje precum „Amen”, în regia lui Costa Gavras, sau „Moarteadomnului Lăzărescu”, în regia lui Cristi Puiu.

A regizat scurtmetrajul „Lampa cu căciulă” (2006), cel mai premiat scurtmetraj românesc din toate timpurile.

A debutat în filmul de lungmetraj cu „Cea mai fericită fată din lume” (2009). A câștigat Ursul de Argint la Berlinale pentru cel mai bun regizor, cu filmul „Aferim” (2015). La Gopo a obținut nenumărate premii, cel mai recent fiind pentru Cel mai bun scenariu de lungmetraj de ficțiune, cu „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018).

A regizat documentarul „Țară moartă” (2017).
Despre „Tipografic majuscul”, publicația Hollywood Reporter a scris că este „o poveste adevărată, cu note kafkiene”.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii