În apropiere se aude vocea prin difuzor a unui „agitator”, responsabil cu buna dispoziție, care prezintă programul de activități ale zilei pe un ton care se vrea relaxant, dar eu cred că este penibil. Mă luminez: oamenii sunt veniți la team building. Forfota din pădure îmi amintește de filmul „Concurs” de Dan Pița. Acolo era vorba de un concurs de orientare turistică, cu niște oameni care făceau parte dintr-un „colectiv” specific „Epocii de Aur”.
Mare diferență nu există între acele „activități” de dinainte de ’89 și cele din prezent. Oamenii muncii sunt duși în afara programului de lucru cu același obiectiv: „coeziunea echipei”. Diferența dintre cele două sisteme ține doar de denumiri, adică de ambalaj.
Sigur, specialiștii în Human Resources (HR) m-ar completa competenți, cu argumente, despre rolul team building-ului în viața unei echipe și în „construcția unui mediu de lucru armonios”. Vrăjeli! Oricine care a fost în team bulding, fie în forma din socialism, fie în capitalism, știe că această activitate este un prilej ca să te simți bine: să mănânci, să bei, să te distrezi, să legi prietenii și să faci sex, dacă ai cu cine! Că doar oameni suntem, nu fiare de călcat, și pasiunile sunt mari în astfel de momente de (aparentă) libertate. Mi s-au povestit ce chiolhanuri au tras niște agenții de publicitate de la noi în astfel de team building-uri, dar n-am avut nicio tresărire, oamenii trebuie să-și trăiască viața, asta e de când lumea.
Ceea ce mă amuză este prăpastia între discursurile și teoriile specialiștilor în HR și realitatea de la „fața locului”. N-aș vrea să se înțeleagă de aici că team building-ul ar fi un „loc al pierzaniei”. Și dacă ar fi așa, ce ar fi atât de scandalos? Și „consolidarea echipei” face parte din viață, cu bune și rele, cu bețivăneli, invidii, pasiuni și legături amoroase, mai mult sau mai puțin „fierbinți”. Lăsați oamenii să-și facă de cap în team bulding! – le-aș sugera șefilor de colective și constipaților de la HR. Angajații să-și facă de cap pe banii patronilor. Dacă aceștia au bani de team building, firește!
Apropo de „constipație”. Țin minte că în primul team-building în care am fost dus cu arcanul (așa mi s-a întâmplat în cele patru-cinci activități de acest gen din viața mea, am simțit că sunt dus cu forța!) colegul de cameră, mult mai tânăr decât mine, a sunat-o într-o seară pe mama sa și i-a povestit cât de rău este aici (eram într-o vilă din Păltiniș, pe la începutul anilor 2000) și că de atâta „rău” s-a constipat. Mă rog, unei mame poți să-i spui totul, inclusiv despre tranzitul colonului. Colegul avea dreptate, am stat trei zile închiși în vilă, numai în ședințe cu PowerPoint, cu grafice, cu analize, angajamente, discursuri și cu „jocuri de cabană” stropite cu mult alcool. E normal să te apuce constipația când nici nu ai timp „să-i faci capul mare” unei colege.
În fapt, care este cel mai tare team building? N-aș putea răspunde. Amintirile mele sunt triste, pentru că m-am dus cu silă în team building-uri. Acestea n-au avut niciun efect nici asupra mea și nici asupra echipei. Nu m-au făcut mai deștept, mai muncitor sau mai petrecăreț. Timp pierdut! Să facem poze cu echipa, cu șefii, cu cei pe care-i săpăm zi de zi ca să le luăm funcțiile, să le postăm pe Facebook, să dea prietenii like-uri, asta e cam tot ce rămâne de pe urma unui team building.
Mă uit la oamenii care se cațără în copacii din parcul de agrement Cernica. Mi s-a făcut foame. Poate găsesc pe cineva cunoscut printre participanții la team building, poate mă lipesc și eu la o ciorbă de burtă și-o bere! Nu pot să mănânc și să beau singur, în pădure.
