În a doua jumătate a anilor 2000, mergeam de câte trei-patru ori pe an în Antalya, în special să filmez noile hoteluri, să le aflu și încerc serviciile, unul mai incredibil ca altul, și să promovez tipuri de activităţi ce pot fi făcute într-o vacanţă de cei care vor să iasă din hotel pe durata sejurului.
Am cunoscut fiecare hotel nou deschis din 2007 până în 2011, am bătut cărările colbuite ale așezărilor mai mult sau mai puţin istorice din jurul Antalyei și știam pe de rost meniul fiecărui hotel all inclusive. Ca oaspete, nu m-au prea prins nici Belek, nici Lara, nici Kemer și nici Alanya. Mergeam acolo la muncă, aș fi fost masochist să mă întorc și în vacanţă.
Dar, la un moment dat, m-am dus. Câteva zile, e drept, nu o săptămână. Cu avion de linie, și nu cu charter. În octombrie.
Înainte să vă spun dacă mi-a plăcut, hai să lămurim câteva chestii. Am spus mai sus că unii oameni nu văd cu ochi buni o vacanţă în Antalya. Și că totuși se duc cu toţii. Pentru copii. Sau pentru câteva zile în care să nu facă nimic. Sau pentru că nu aveau chef să zboare undeva departe. Sau că s-au lăsat convinși de niște prieteni foarte buni care nu puteau fi refuzaţi. Foarte bine! Bravo. Sper că le-a plăcut. Nu e nicio rușine să mergeţi în Antalya.
La turci, mâncarea e foarte bună, produsă din ingrediente crescute local, nimic din import. Fie că mergi la un all inclusive modest (unde te ţin în legume și ficat tot sejurul) sau la unul ultra-mega-absolut (cu fructe de mare și miel la cuptor), mâncarea e gustoasă. Nu e o rușine să mănânci. Dar: te poţi relaxa? Cu siguranţă. Poţi merge cu copiii?
Citește și Tuns, ras și frezat în Yenibosna
Există multă grijă și preocupare pentru copii la hotelurile din Antalya. E departe? La o oră și un pic de zbor de pe orice aeroport românesc. E o destinaţie recomandată pentru vacanţe cu prietenii? Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Dacă nu ai chef de excursii în afara resortului, ritualul masă-plajă-masă-plajă-cameră-masă-bar devine plictisitor încă de a doua zi. Când ești cu prietenii, te întreci cu jet-ski-urile, faci sailing, concursuri de băut shoturi sau campionate de table. Așa că, hai să vorbim cu zâmbetul pe buze data viitoare când pomenim de vacanţa în Antalya. Fără grimase.
Cu zâmbetul pe buze, vă spun că mi-a plăcut vacanţa în Antalya. M-aș fi plictisit glorios dacă nu erau sporturile de apă și livezile de portocali, mandarini și lămâi în rod. Și, după atâţia ani, am descoperit un concept prezent acolo de ani de zile, de pe vremea mea, ca să zic așa, dar l-am trecut cu vederea până acum. All Inclusive – à la Carte. Adică totul – mâncarea, băutura – era inclus în preţ însă erai servit la masă de ospătari cu mâncărurile și băuturile pe care ţi le alegeai dintr-un meniu. Puteai comanda oricâte, îţi erau aduse frumos la masă.
Toate hotelurile all inclusive au restaurante à la carte unde turistul poate să meargă o dată pe sejur să mănânce, însă, la acest hotel, toate restaurantele erau à la carte și accesibile în orice zi, la orice oră. Bine, era și un bufet. Pentru ruși și nostalgici.
Marea era caldă, plaja – curată, posibilităţile de distracţie în hotel – nenumărate, însă conceptul all inclusive – à la carte m-a convins că e viitorul all inclusive și pentru generaţia frumos numită „the millennials“ sau pentru cei care caută servicii exclusiviste. Și asta pentru că, înainte de a pleca în Antalya, un prieten, millennial, îmi spunea mie, din generaţia X, că nu s-ar duce niciodată la împinge tava în Antalya. Eh, my friend, o împing alţii pentru ţine. Poţi merge, e safe.
Ce nu mi-a plăcut în vacanţa din Antalya? Unii ospătari. Nu toţi. Din cauza numărului mare de resorturi, dar și a sezonalităţii, e foarte greu ca hotelurile sau restaurantele hotelurilor din Antalya să menţină același staff de la an la an, să-l educe și să-l cizeleze. Cei mai mulţi vin din orașele și satele din estul Turciei, sunt tineri, au cunoștinţe minime de engleză și experienţă puţină sau deloc.
Unii dintre cei de la hotelul unde am stat lucrează de ani de zile în același loc și asta deoarece e deschis 12 luni pe an, iar mare parte din personal a servit generaţii întregi de oaspeţi din toată lumea. Nu, nu au fost stângaci și nici nu aveau mari probleme cu limba engleză.
Conversaţia de la început am avut-o cu un ospătar entuziasmat și dornic să-și etaleze cunoștinţele despre România. M-a transportat direct pe la mijlocul anilor ’90, când mergeam cu părinţii în Turcia și aveam parte de același tip de dialog. Doar că atunci ne bucuram de el, pe sistemul: uite că au auzit de România.
Ne făcea să ne simţim mai puţin străini în ţara lor. Acum am mulţumit în gând legendelor fotbalului românesc, recunoscător de faptul că acești oameni ne-au dăruit, pe lângă atâtea motive de mândrie, și un zâmbet din partea celor care îi admiră. În Turcia sau oriunde altundeva în lume.
A doua zi, alt restaurant, același hotel cu același sistem, alt ospătar, de treabă, cu chef de vorbă și cu engleza la el: „România? I had a Romanian girlfriend. Very nice eyes, very dangerous“. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Alegerea e a ta. Dacă mergi, mergi și bucură-te de tot și înainte, și după. Dacă nu, lumea e mare. Și frumoasă.
