Cautare




, Contributor

Opinii |
|

Guvernul de tehnocrați: Italia vs. România

16 noiembrie 2011, Italia: Guvernul lui Silvio Berlusconi demisionează, din cauza proastelor măsuri guvernamentale, țara este măcinată de un puternic val al crizei economice, Uniunea Europeană pune presiune pe politicieni pentru evitarea colapsului.
Guvernul Romaniei

Soluția salvatoare a fost un guvern de tehnocrați condus de Mario Monti, instaurat cu puternică susținere parlamentară (o singură formațiune, partidul Liga Nordului votând împotrivă), la propunerea președintelui Giorgio Napolitano. Ca noutate evidentă a fost independența politică a echipei de miniștrii, echipă cu trei femei în conducerea ministerelor. Mario Monti a guvernat țara până în vara lui 2013, un total de 18 luni.

10 noiembrie 2015: România. Guvernul lui Victor Ponta demisionează din cauza protestelor din stradă generate de incendiul puternic din clubul Colectiv. Se aduc acuze de corupție, cad capete la Primărie, Inspectoratul pentru Situații de Urgență și alte organe abilitate, țara este măcinată de un puternic val de ieșiri în stradă și presiunea pe clasa politică este enormă. Soluția salvatoare a fost un guvern de tehnocrați condus de Dacian Cioloș, instaurat cu o puternică susținere parlamentară (partidele politice votând pe repede înainte, inclusiv în comisii, la audieri), executiv propus de președintele Klaus Iohannis. Ca noutate evidentă a fost echipa de miniștrii, majoritatea persoane cu puternice legături la Bruxelles; cu ai săi colegi, Dacian Cioloș va guverna țara teoretic până în 2016 la alegerile parlamentare.

Decembrie 2011: guvernul Monti introduce măsurile de „austeritate urgentă” pentru a stopa bulgărele colapsului economic și a reda încrederea în piețele de capital interne – cuvinte cheie: productivitate și investiții. Măsurile au fost nepopulare: creșterea taxelor, reforma pensiilor și măsuri împotriva evaziunii fiscale.

Ianuarie 2012: guvernul Monti reformează multe artere ale reglementării pieții muncii. Companiile mici sunt obligate să reintroducă pe piața muncii acei angajați care au fost dați afară fără un motiv aparent (în loc de compensații salariale). Se modifică statutul angajatului, fiind mai facilă angajarea de personal pe termen lung față de multiple reînnoiri contractuale pe termen scurt, așa cum existase procedura până atunci.

21 decembrie 2012, premierul Monti își anunța demisia, declarând faptul că „a pus capac crizei economice italiene”. Spune că nu se va înscrie în cursa electorală, forțează alegeri anticipate.

 28 decembrie 2012: contestă alegerile, devenind liderul coaliției de centru: Scelta Civica – Alegerea Civică – organizație politică.

24 februarie 2013: coaliția condusă de fostul premier obține puțin peste 10% din voturi.

17 octombrie 2013: președintele coaliției Scelta Civica, fostul premier Mario Monti, demisionează din funcție.

O ascensiune meteorică și o plecare abruptă din politica italiană.

22 noiembrie 2015: primul interviu al fostului comisar european pentru agricultură, Cioloș, în care Premierul anunța dezbateri pe câteva teme percutante: angajarea miniștrilor în fața comisiilor parlamentare cu planuri de măsuri detaliate pentru fiecare măsură din planul de guvernare; păstrarea deficitului economic sub 3%; investiții și creșteri în educație, sănătate și infrastructură; mărirea salariilor bugetarilor cu 10%; Legea salarizării unice. Ulterior, în decembrie, a bifat, corect, prezențe la Consiliul European, dar și pe scena publică, la capitolul bugetar.

Mulți vorbesc de viitorul politic al lui Cioloș, dar lecția Monti ne spune multe. Mario Monti și-a pierdut credibilitatea de „luptător” și „reformist”  în secunda doi în care s-a înscris în cursa electorală. Înainte de acest punct era perceput ca un om intransigent, capabil să țină o țară în frâu, în ciuda tuturor problemelor sindicale și a unui, deja, electorat potrivnic. Din păcate, a ales un viraj greșit executat și a avut, din start două fronturi deschise:

  • Sindicatele și, implicit, oamenii care au ieșit în stradă împotriva măsurilor de austeritate și liberalizare a pieței muncii;
  • Oamenii politici care, deși au votat guvernul, au devenit contracandidați direcți pentru fotoliile parlamentare.

Procentul de 10,5% obținut a plasat coaliția sa pe locul 4 în topul sufragiilor; aceasta era cifra electoratului său din nucleul dur al coaliției, cel care te urmează pe tine, candidatul, în orice demers ai întreprinde. în plus, termenul tehnocrație a fost puternic demonizat de următoarele guverne care au urmat la putere, punându-l într-o lumină gri-difuză. Același risc potențial există și în cazul României: sunt presiuni foarte mari, cu așteptări asisderea, din aceleași direcții:

  • Electoratul din „piață” puternic dezamăgit, cu un sentiment mare de lehamite și dezgust la adresa clasei politice (să nu uităm că majoritatea sondajelor din 2014-2015 plasează Parlamentul la o coă de încredere între 2 și 2, 5%) care presează actualul Executiv să reformeze un sistem într-un timp extrem de scurt;
  • Bugetarii din sistem, puțin predispuși la schimbare și reticenți când vine vorba de abordări noi, în special în prag de sărbători și de finalizare a Q4;
  • Clasa politică care va „mirosi” potențialul de creștere sau de scădere imagologică a Executivului și va acționa în consecință.

Sunt trei artere, la prima vedere benigne, ținând cont că partidele au votat în majoritate executivul tehnocrat și piața a acordat toată încrederea în acest cabinet, însă riscurile unui viraj prost executat sunt la fel de mari ca și în cazul Italiei cu al său guverno tecnico. Timpul ne va spune dacă istoria tehnocrată se va repeta.

 

Radu Delicote este analist și consultant. Pasionat de marketing politic, a lucrat în campanii locale, naționale și internaționale. În prezent este Head of Strategy în cadrul Smart Link Communication.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii