Cautare




, Contributor

Comentarii/Editoriale |
|

Gramatica filmului. La Jilava.

lucian_georgescu.jpg
Plan ansamblu al unei cîmpii albe de zăpadă, intersectată de traseele negre ale zborului ciorilor haotice. Liniile de înaltă tensiune se unesc optic cu sîrma ghimpată ce mărginește zidurile calcinate, întrerupte ici și colo de siluetele metalice ale foișoarelor de pază, cu vopseaua verde scorojită făcînd loc cangrenei ruginii.

Travlingul continuă pînă la primul filtru, o încăpere amintind de sălile de așteptare din autogările comuniste, matricea sufletului  națiunii de ieri pînă astăzi, în perioada restaurației, și probabil pentru încă o binemeritată eternitate.

Prim-planuri tuciurii și detalii repetitive: basmale și sacoșe, inele și lanțuri din aur masiv, căciuli murdare și cizmulițe cu sclipici și blăniță. Cartea de identitate e lăsată în mîinile agentului de serviciu ce notează sîrguincios nume după nume în registrul îngălbenit.

Următorul filtru e lîngă o gheretă cu geamlîc prin care se predau telefoanele, țigările și obiectele prohibite, mai ales cele metalice.  Urmează scanarea și percheziția corporală – mi se cere să arăt punga tremurîndă. „E doar o carte” se aude o voce din off, pe care nu mi-o recunosc. Mîna oficială zăbovește acuzator deasupra plasticului pungii și îl lipește printr-o simplă apăsare de paralelipipedul straniu dinăuntru – un cerc iese în relief. „E un CD?” – obiect interzis – dar ”nu…”, e doar ilustrația coperții cărții lui Daniel Arijon, „Gramatica filmului”. Sînt lăsat să trec cu ea cu tot – ”uffff…” – și ajung în vorbitorul penitenciarului, o sală asemănătoare celei din „Eu cînd vreau să fluier, fluier”, presărată cu mese și scaune din plastic alb la care se așează personajele-tovarăși din road movie-ul meu.

Încep să apară, tăcut, deținuții care contrazic clișeelele de pînă acum prin ținuta lor „civilă”. Printre ei, șontîcîind din cauza unor dureri de coloană din ce în ce mai mari, Bogdan, prietenul meu închis pentru o vină niciodată dovedită. Șase ani. O simplă cifră pentru alții, o imensă cruce pe spatele conștiinței celor care au condamnat fără probe, arsă cu fierul amintirii nedreptății ce nu se va stinge niciodată – cum poți să-i uiți pe cei care te-au violat?

În filmul de licență al regizorului Bogdan Popovici, securistul jucat de Cristian Motriuc o siluiește pe eroina căutînd dreptatea, rol interpretat de Oana Pellea – scena avea să se regăsească ulterior în „Vulpe vînător”. Pe Bogdan îl cunoscusem în facultatea de film pe care el o părăsea atunci cînd noi ceilalți, generația post-revoluționară, treceam pragul fostei școli de jandarmi din Matei Voievod – aveam să facem împreună „Criza 91”, primul film studențesc liber.

Bogdan nu bănuia că urma să-și plătească din greu diploma – neo-iacobinii i-au considerat studiile superioare drept circumstanță agravantă. Diploma de cineast a lui Bogdan și cea a Marinei, soția lui – ființă blîndă, cuget curat, suflet luminos – au însemnat mai mulți ani de închisoare pentru soții Popovici, victime colaterale ale procesului Adrian Năstase. Bogdan nu s-a schimbat; umorul lui inteligent, cu nuanțe negre, nu i-a fost atenuat de albul din păr și nu are decît un singur regret (there is no bad experience for a filmmaker): condamnarea Marinei, singura realitate din ficțiunea eternului regizor Popovici.

Afară, ciorile continuă să zboare macabru peste cîmpia înghețată unde, pe vremuri, studenții cineaști culegeau florile soarelui la întoarcerea de la practica din depozitul arhivei naționale de film. 25 de ani, bătrînețe fără tinerețe. Cine îi salvează pe Marina și pe Bogdan? Vreau un final hollywoodian la minimalismul nostru național.

luciangeorgescu.com

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii