După introducerea televiziunii în casele americanilor, de exemplu, a avut loc o creștere dramatică a criminalității. Cercetătorii au luat în considerare o legătură cauzală între aceste două realități, spun Aurora Liiceanu și Octavian Rujoiu, în lucrarea „Expunerea la violenţă prin media. O perspectivă psihosociologică”. Argumentul esențial s-a referit la imitarea comportamentelor văzute la televizor de copii și tineri, mai ales. Acest lucru a ridicat o problemă de interes: expunerea la violență în media afectează incidenţa violenţei. Agresivitatea media se întâlnește în orice ţară, mediu, zonă, în mod diferit, ca urmare a caracteristicilor personale și experiențelor vieții cotidiene.
În ceea ce privește încercările de definire și interpretare a agresivității, se pare că există o foarte mare diversitate a punctelor de vedere, mai mare chiar decât în cazul altor fenomene psihologice, scriam în 1998 în lucrarea de licență „Agresivitatea ca efect al influenţelor mass-media”, punct de vedere cu care sunt și astăzi de acord. După Neveanu, agresivitatea este un comportament distructiv și violent orientat spre persoane, obiecte sau către sine. Adler considera pulsiunea agresivă ca un factor general uman, prin care se urmărește depășirea sentimentelor de inferioritate și se asigură satisfacerea dorinței de putere.
Cercetările lui Bandura au demonstrat că agresivitatea se dobândește prin învățare socială și că în realizarea comportamentelor agresive un rol important îl au mijloacele de comunicare în masă. Cam aici și voiam să ajung. Karli, în cartea sa „Omul agresiv” (1997), arată că în unele grupuri umane din Mexic sau Tahiti, de exemplu, orice formă de agresivitate e sortită oprobriului. El considera că, în orice tip de societate, ar fi posibilă diminuarea agresivității prin măsuri educative, prin glorificarea conduitelor altruiste, a valorilor morale, iar aceste măsuri privesc toate cele trei niveluri ale educației: formal, informal și nonformal (mass-media). Creșterea fluxului informațional a mărit și puterea media, care influențează acum, mult mai mult decât în anii trecuți, într-un mod spectaculos și alarmant, și celelalte două niveluri ale educației.
Agresivitatea este înnăscută, aceasta este poziția pe care Freud și Lorenz au susținut-o. În această viziune, agresivitatea este un instinct, oamenii născându-se cu instinctul de a agresa și de a fi violenți. Teoriile ce au abordat agresivitatea în acest fel au fost supuse unor multiple critici. Încă din anii ’30, Zing Young Kero a crescut pui de pisică împreună cu mama ce mânca șoareci, alți pui de pisică izolați și o a treia categorie de pui de pisică i-a crescut împreună cu șoarecii. Comportamentul lor a fost foarte diferit: cei care au crescut împreună cu mama ce mânca șoareci au omorât șoareci în proporție de 85%, iar cei care au crescut împreună cu șoarecii au manifestat agresivitate faţă de aceștia numai în proporție de 17%.
Și așa realitatea demonstrează că există diferențe interindividuale în manifestarea agresivității. Respingerea cvasigeneralizată a naturii instinctuale a agresivității nu înseamnă și ignorarea unor influenţe biologice, de exemplu influenţele neuronale – există anumite zone ale cortexului care, în urma stimulării electrice, facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv; influenţe hormonale (masculii, conform studiilor, sunt mai agresivi decât femelele); influenţe biodinamice (creșterea alcoolului din sânge, scăderea glicemiei).
Agresivitatea este un răspuns la frustrare? Cea mai cunoscută teorie legată de frustrare este formulată de J. Dollard, care susține că: agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării și că frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de agresivitate. Deși exagerată, nu e de neglijat teoria lui Dollard. Frustrarea produce supărare, deci o stare de pregătire emoțională pentru a agresa.
Există patru feluri de frustrare: existent unei imposibilități sau a unei bariere fizice; existent unei perioade de latent între debutul și sfârșitul actului secvențial; omiterea sau reducerea recompensei care constituie scopul activității desfășurate; apariția unei tendințe la răspunsul incompatibil cu situația existentă. Dar nu toate frustrările conduc la o stare anxioasă și de aici la un comportament agresiv.
Agresivitatea este un comportament social învățat? Această poziție este legată, în special, de numele lui Albert Bandura, care a formulat teoria învățării sociale a agresivității: prin învățare directă (prin recompensarea sau pedepsirea unui comportament), prin observarea și imitarea unor modele de conduită ale altora. Conform acestei teorii, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în familie (părinții copiilor violenți provin ei înșiși din familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei pedeapsa fizică); mediul social (subcultura violentă a unor grupuri de adolescenţi oferă membrilor ei modele de comportament agresiv); mass-media (în special televiziunea, care oferă zilnic modele de conduită agresivă, atât verbală, cât și fizică).
Însă, dacă privitul la televizor creşte teama și agresivitatea, el poate fi și redus prin educație, folosită ca vaccin contra violenţei. Media poate ajuta dacă se orientează spre rezolvarea ambiguităților și eliminarea incertitudinilor. Poate promova campanii media care să contribuie la formarea atitudinilor pozitive. Lărgirea sistemului de credințe, conferind oamenilor cunoașterea altor lumi și culturi, contribuind astfel la îmbogățirea sistemului de valori, poate fi alt punct de referință.
Mediile se adresează în bună parte afectivității, provocând emoții și sentimente. Cu cât ele vor fi de ordin afectiv pozitiv, cu atât vor fi mai eficiente. Trecerea la acțiune concretizează, de fapt, efecte de ordin cognitiv. În acest sens, influenţa media este fie de activare, fie de inhibare a unor acte individuale sau de grup, de aceea ea trebuie atent monitorizată. Putem avea speranță dacă ne focusăm mai mult pe informații educative și pozitive și atât noi, cât și generațiile următoare merităm acest lucru.
