În peisajul profesionaL în continuă schimbare din această perioadă, vechiul model de creștere liniară în carieră este rapid înlocuit de ceva mai variat și mai dinamic: ceea ce se numește portofoliul de carieră. 

Profesioniștii nu mai sunt limitați la un singur titlu sau la o scară ierarhică tradițională; în schimb, diversitatea, fie că este vorba de abilități, roluri sau experiențe de viață, a devenit noul standard de excelență.

De exemplu, unul dintre prietenii mei de la Paris, student în utimul an la École Polytechnique, a devenit deja antreprenor în 2025. A deschis o firmă în nordul Franței, are câțiva colaboratori și se gândește deja să extindă afacerea în alte orașe și chiar în alte țări. Colaboratorii lui au și alte proiecte, diverse, în paralel. Când l-am întrebat dacă nu îl deranjează, a spus: „Deloc, mi se pare firesc să vrea să facă fiecare cât de mult poate, să decidă astfel pentru propria traiectorie profesională și propria dezvoltare. În același timp, pentru că prietenul acesta nu este acolo în fiecare zi, acei oameni iau decizii, se poartă ca și cum ar fi mici antreprenori în interiorul unui start-up”. Iată și o schimbare de mindset: de la angajatul care așteaptă „să i se spună” ce să facă la colaboratorul care își gândește viața profesională asumat, ca și cum ar fi antreprenorul vieții sale. 

Dincolo de urcatul pe scara ierarhică: creșterea diversă a carierei

Profesioniștii moderni se confruntă cu o întrebare esențială: nu doar cât de sus poți urca, ci cât de divers vrei să crești? Succesul nu mai înseamnă doar ascensiunea singulară. De la avansarea în carieră, care, acum câțiva ani, însemna, prin companiile mari, trecerea de la „contribuitor individual” la line manager, la middle manager, apoi la top manager, asistăm acum la un alt fenomen: cultivarea unui mozaic de talente variate. În loc să se concentreze obsesiv pe următoarea promovare, liderii aspiranți se gândesc la ce abilități, pasiuni și interese doresc să dezvolte; un portofoliu divers de abilități reprezintă acum o formă distinctă de putere.

Noua realitate: carierele „multihyphenate” 

O trăsătură ce începe să se distingă în peisajul profesional curent este cariera „multihyphenate”. Aceasta înseamnă o carieră „cu mai multe profesii sau abilități bine stăpânite”. De exemplu, profesor – dansator – instructor de yoga. 

Generația „slash” a sosit. Am și un exemplu: Elena, consultant de resurse umane ziua / profesor de yoga seara / podcaster în weekend / consultant de design interior în timpul liber. Sau altul: Radu, care lucrează în comunicare corporativă, colaborează ca designer grafic independent și conduce un ONG. Dacă odinioară „jobul principal” însemna o identitate fixă, acum reprezintă doar un nod într-o rețea bogată de roluri. Profesioniștii își împart timpul între consultanță, mentorat, proiecte creative sau investiții – toate alimentând o identitate profesională fluidă și în continuă evoluție. Aceste cariere combinate oferă flexibilitate, sens și un control mai mare asupra propriei vieți.

Contextul global

Millennials și Gen Z conduc această transformare. Ei își doresc cariere care să reflecte nu doar competențele lor, ci și valorile, și pasiunile personale. Nu înseamnă că nu există și reprezentanți ai Generației X aici, dar ei nu sunt dominanți.

Fenomenul este global, fiind vizibil în marile hub-uri digitale și creative din SUA, Europa și Asia, iar domeniile în care această schimbare este cea mai vizibilă includ tehnologia, consultanța, comunicarea și industriile creative.

Potrivit unui raport Forbes din 2024, în viitorul nu prea îndepărtat, carierele tip portofoliu vor deveni norma, nu excepția, pe măsură ce tot mai mulți profesioniști aleg siguranța oferită de mai multe surse de venit. 45% dintre companii renunță la cerința diplomei pentru rolurile-cheie, concentrându-se pe abilități și adaptabilitate. Aceasta nu înseamnă că educația nu mai este importantă, este chiar mai importantă, fără aceasta este greu să îndeplinești bine mai multe roluri. Dar devine mai important cum aplicăm ce știm, cum învățăm continuu.

Arhitectura portofoliilor

Cariera-portofoliu se construiește conștient, în jurul pasiunilor, valorilor și obiectivelor personale. Am un alt exemplu, Codruț, care combină experiența de avocatură cu cea de instructor de tenis și consultanță – un exemplu al felului în care pasiunea poate consolida autoritatea profesională.

Trecerea către o carieră tip portofoliu este o strategie puternică, dar cere intenție și disciplină. Iată câțiva pași posibili: 

• Identifică și inventariază-ți competențele, interesele și pasiunile. Nu te limita la jobul principal, nu renunța la el doar pentru că „nu te mai reprezintă”; include și proiecte, hobbyuri, abilități transferabile. Dacă îți este greu să o faci, apelează la un coach sau un mentor. Nu te lăsa influențat de familie sau prieteni care te știu într-un fel și cărora le e greu să te imagineze altfel. Îți recomand să te inspiri și din cartea Herminiei Ibarra, Working Identity, are niște perspective interesante.

• Pornește modest și diversifică treptat. Testează un proiect paralel sau o colaborare. 

• Construiește rețele în mod intenționat. Conectează-te cu oameni din domenii diferite – portofoliile de carieră prosperă în diversitate. Știu, nu e simplu, mai ales pentru cei mai introvertiți, însă ajută să îți impui să o faci. Îți vei mulțumi mai târziu.

• Stabilește limite clare. Gestionarea timpului devine esențială pentru a preveni stresul sau burnoutul. 

• Planifică pentru stabilitate financiară. Creează un fond de urgență și analizează opțiuni de asigurare și pensie.

Dacă toate acestea îți sună intuitiv, te invit însă să evaluezi cât de bun ești la a pune în aplicare toate acestea, pe o scară de la 1 la 10. E vremea, cum spuneam mai sus, să ne gândim nu doar la ceea ce știm, ci și la ceea ce facem cu ce știm. 

Ce apreciază angajatorii

Angajatorii vizionari valorizează acum profesioniștii care gestionează mai multe roluri. Ei aduc diversitate cognitivă, gândire laterală și abilități transversale, elemente esențiale într-o economie bazată pe inovație. Într-o lume a competențelor și a proiectelor temporare, un profesionist „hibrid” nu mai este o excepție, ci un model de adaptabilitate. Fii atent însă că a gestiona mai multe roluri nu te scutește de la a-ți face bine treaba în toate aceste instanțe; a spune că nu ai făcut ceva pentru că mai ai și alte colaborări nu este o opțiune. Dimpotrivă, poți fi ușor înlocuit.

Provocările modelului

Deși portofoliul de carieră aduce libertate, el vine cu dificultăți specifice:

• Venituri fluctuante, care impun o bună planificare. 

• Lipsa beneficiilor tradiționale precum asigurările medicale și concediile plătite.

• Risc de burnout din cauza multitaskingului continuu.

• Izolarea profesională, dacă lipsesc colaborările și comunitățile de sprijin.

Toate acestea te îndeamnă la a cântări cu maturitate beneficiile, dar și responsabilitățile, și riscurile pe care o carieră de tip portofoliu ți le poate aduce.

Un apel la acțiune

Pe măsură ce portofoliile de carieră transformă viitorul muncii, întrebarea nu mai este doar „ce vrei să devii?”, ci „câte direcții îți permiți să explorezi?” Fă-ți o inventariere sinceră a abilităților și a pasiunilor, experimentează și construiește o carieră care unește sensul, libertatea și impactul personal.

Căci viitorul muncii nu aparține celor care urcă cea mai înaltă scară – ci celor care își cultivă cea mai bogată grădină, ca să îl parafrazăm pe Voltaire.

The post Georgeta Dendrino: „Portofoliul de carieră – Noua definiție a succesului profesional într-o lume diversă” appeared first on Forbes Romania.

„Ai mai multe aprecieri când postezi, normal, e pentru că ai deja un brand!” – o afirmație pe care am auzit-o de mai multe ori. Și, într-adevăr, așa este. Dar brandul personal nu este un cadou primit de la ceilalți. Este rezultatul unor ani de alegeri conștiente, consecvență și efort.

Fie că realizăm sau nu, fiecare dintre noi are un brand personal. Felul în care ne prezentăm, modul în care interacționăm cu ceilalți și impactul pe care îl avem în comunitățile din care facem parte transmit permanent un mesaj. Întrebarea reală este: alegem să construim conștient acest brand, sau îl lăsăm la voia întâmplării? Știu că nu e simplu să investim în brandul personal, însă poate aduce beneficii. Ca să dau un exemplu simplu, „Un studiu Edelman Trust Barometer (Edelman, 2023) arată că 90% dintre respondenți acordă mai multă încredere liderilor care comunică transparent și constant propriile valori”.

Ce înseamnă, de fapt, „branding personal”?

Brandingul personal nu este doar autopromovare. Este definirea și comunicarea autentică a identității, a valorilor și a competențelor care ne diferențiază. Este despre coerență între ceea ce spunem și ceea ce facem, despre a construi încredere și despre a deveni o sursă de inspirație pentru ceilalți. „Brandul personal reprezintă o imagine publică clară, puternică și convingătoare despre un individ, bazată pe experiența, expertiza, competențele, acțiunile și realizările sale într-o comunitate, industrie sau piață, în general.” (Montoya & Vandehey, 2009)

Iată și un exemplu al unei persoane publice la nivel global: Sheryl Sandberg, fost COO Facebook, și-a cultivat un brand personal puternic, definit de autenticitate și sprijin, încurajare, care i-a permis să devină o referință în leadershipul feminin global. (Sandberg, S. 2013. Lean In: Women, Work, and the Will to Lead. Knopf.)

Un brand personal puternic ne ajută:

• Să câștigăm credibilitate și influență – fiind percepuți ca experți și lideri de încredere.

• Să atragem și să reținem oameni valoroși – talente care se aliniază cu valorile noastre.

• Să ne diferențiem – comunicând clar ce ne face unici.

• Să consolidăm cultura organizațională – aliniindu-ne valorile personale cu cele instituționale.

Pe scurt, iată ce face un brand personal puternic:

• Clarifică cine ești și ce oferi

• Inspiră și ghidează echipa

• Creează încredere și deschide oportunități

• Aliniază valorile personale cu cele organizaționale

Reputația: combinația dintre fond și formă

Un brand personal solid nu se rezumă la declarații elegante. Construcția lui pornește din acțiuni zilnice, din consecvența cu care ne respectăm promisiunile și ne demonstrăm valorile, ceea ce constituie în fond reputația noastră. Așa cum spunea cineva: „Reputația este ceea ce spun ceilalți despre noi atunci când nu suntem de față”.

Te invit să te gândești la următoarea întrebare:
Ce contribuție ai adus recent echipei tale care reflectă valorile tale personale? Ajută să te gândești la aceste valori și la modul în care sunt demonstrate în fiecare zi în ceea ce faci.

Cum construim un brand personal autentic?

Construcția unui brand personal presupune reflecție, alegeri și disciplină. Poate nu este evident la prima vedere, dar drumul nu este unul liniar – apar obstacole, eșecuri și detractori. Așadar, ce-i diferențiază pe cei care reușesc de cei care renunță sunt tocmai aceste elemente: reziliența, autenticitatea, disciplina personală, hotărârea de a învăța continuu, de a lăsa deoparte ceea ce este învechit și de a reînvăța. Iată câțiva pași esențiali:

Definirea identității personale

• Care sunt valorile, pasiunile și motivațiile tale?

• Care sunt experiențele și realizările care te definesc ca lider?

• Ce spun cei din jur despre tine și ce apreciază la tine? Fă o analiză a părților implicate, a celor cu care ai tangențe de orice fel (stakeholders, cum spune englezul).

• Dacă ai putea invita la o cină câteva persoane pe care le admiri, cine ar fi acestea și ce ai dori să înveți de la ele?

Claritatea mesajului

• Formulează o declarație de brand scurtă și memorabilă.

• Definește promisiunea și valoarea unică pe care o oferi.

• Stabilește mesajele-cheie relevante pentru contextul tău profesional.

Vizibilitate și consecvență

• Participă la evenimente relevante, creează conexiuni autentice și menține relațiile.

• Selectează canalele potrivite (social media, conferințe, publicații profesionale).

• Publică și împărtășește consecvent conținut de calitate.

• Menține o prezență online coerentă și autentică.

Autenticitate în interacțiuni

• Fii onest, empatic și prezent în relațiile cu cei din jur.

• Ascultă activ și arată interes real față de preocupările celorlalți.

Investiție continuă în dezvoltare

• Investește în învățare și cere feedback constant.

• Evaluează periodic impactul acțiunilor tale.

• Fii flexibil: dacă ceva nu funcționează, adaptează.

• Lucrează cu mentori sau specialiști care pot oferi o perspectivă obiectivă.

• Spune propria poveste. E bine să împărtășești din experiențele tale, lecțiile învățate, viziunea ta. Nici nu știi pe cine ai putea să inspiri!

Încă ceva: recomand să te sfătuiești cu un specialist. E ușor să vorbim despre diverse, mai ales dacă avem senzația că știm, însă este mai complex să implementăm. De aceea, un specialist nu doar că te poate ghida, însă îți dă și feedback asupra modului în care implementezi ceea ce stabiliți, te ajută cu alte perspective.

Iată o întrebare la care te invit să reflectezi: Ce ai schimba la modul în care te prezinți profesional dacă ai primi feedback sincer de la echipă sau de la altcineva care contează pentru tine?

Lecția esențială

Construirea unui brand personal necesită timp, dedicare și consecvență. Este un proces care nu se termină niciodată, pentru că presupune evoluție continuă. Și la fel de important: ceea ce se construiește greu poate fi distrus ușor.

De aceea, cheia este să ne construim brandul pe fundația valorilor noastre autentice. Doar atunci vom reuși să inspirăm, să atragem încredere și să creăm un impact real și pe termen lung.

Brandul tău personal începe cu o decizie: cine vrei să fii pentru tine și pentru cei din jurul tău? Acționează astăzi, iar mâine îi vei inspira pe alții să-și descopere propriul potențial.

The post Brandul personal: întâmplare sau alegeri conștiente? appeared first on Forbes Romania.

Apropiații mei îmi află problemele ultimii. De cele mai multe ori atunci când sunt gata rezolvate, cel puțin în capul meu, când au trecut sau nu mă mai deranjează. Oamenii cu care îmi împart zilele mă știu atât de bine cât îi las eu să mă știe. Dar acest lucru este doar în capul meu. Și sunt convins că așa suntem cu toții.

Când îți cauți un job nou, mai ales când nu ai niciun motiv să-l schimbi pe cel vechi, tinzi să apelezi la necunoscuți. Mă rog, la cunoștințe, și nu la prieteni. Cunoștințele nu cer amănunte, prietenii – da și e obositor să le dai atunci când nici ție nu-ți sunt prea clare. Dacă ai o problemă de suflet, de cuplu sau de încercarea de a face parte dintr-un cuplu, păi, tot la un străin apelezi. Prietenii te știu prea bine pentru a fi obiectivi. Iar tu îi știi pe ei prea bine și le intuiești sfaturile.

Binevoitoare, de altfel. Dar străinii habar nu au de trecutul tău. Străinii îți împărtășesc din experiența lor, pe care tu nu o știi și care e nouă, inedită uneori și cu siguranță diferită de a ta și de a prietenilor tăi. Deci afli mai multe, bune sau rele, iar potențialul de învățare e net superior. Când ai o bucurie de-ți sare inima din piept, mai degrabă parcă le-o împărtășești unor necunoscuți. Reacțiile lor sincere, dar total în necunoștință de cauză parcă te mai temperează, iar când ajungi să le spui prietenilor, poți și tu să te bucuri parcă de bucuria lor pentru tine.

Când făceai paradă în fața tuturor prietenilor că te-ai lăsat de fumat și nici nu mai suporți fumul de țigară, tot străinii au fost aceia care te primeau în mijlocul lor atunci când mai trăgeai un fum pe ascuns. Nu-ți reproșau nimic și nici nu te arătau cu degetul. La alcoolicii anonimi nu s-a dus nimeni vreodată cu cel mai bun prieten sau prietenă. Tot către niște străini te-ai confesat și tot ei, prin experiențele lor, asemănătoare sau nu cu a ta, te-au convins că băutura în exces nu duce la nimic bun. La fel și drogurile sau alte vicii și obiceiuri. Echilibrul e important în orice, iar de la un punct încolo, prietenii, apropiații nu știu să te mai învețe echilibrul pentru că tu nu mai ai încredere în ei. Lângă tine au fost când ai derapat, dar toate vorbele și bunăvoința lor ți-au intrat pe o ureche și ți-au ieșit pe alta. Pentru că, în capul tău, sfaturile lor nu erau bune.

Ne comparăm cu alții mereu, ni-i apropiem pe cei asemănători cu noi, dar vrem să fim precum cei diferiți de noi. E omenesc. E omenesc să creștem și să evoluăm, să aflăm mai multe despre viață și să tragem propriile învățăminte, bune sau rele. Ce facem cu ele? Ne construim pe noi și ne întreținem relațiile de prietenie. Și de familie. Suntem de la o vârstă încolo suma a ceea ce vedem și învățăm de la alții. Iar aceste date, combinate cu ceea ce primim de acasă, în copilărie și adolescență, ne fac oamenii care suntem și ne ajută să funcționăm în societate.

Prietenii sunt buni să ne valideze. Străinii să ne valideze prieteniile deja existente. Provocările sunt mereu interesante și binevenite. Și ele sunt atuul necunoscuților. Pentru că, după ce aflăm ce credem că trebuie să aflăm, tot la prieteni de întoarcem. Mai buni, mai răi, mai săraci sau bogați sufletește, tot familia și prietenii sunt cei care ne primesc înapoi. În majoritatea cazurilor neștiind nici măcar că am fost plecați undeva. Sau ascunzând acest lucru foarte bine. Pentru că ei sunt cei care ne cunosc cu adevărat. Nu, cum ne place să credem fiecăruia, cât îi lăsăm noi să ne cunoască. Atât timp cât avem prieteni adevărați, este bine și chiar indicat să ne mai confesăm și străinilor. Ne ajută și să ne descoperim. Și, într-un final, să prețuim ceea ce avem. Alungă monotonia dacă de asta avem nevoie. Întreține prieteniile adevărate.

Așa că, dragi necunoscuți, mare plăcere îmi face să-mi împărtășesc gândurile cu voi, aici, lună de lună. Feedbackul vostru mă validează, dar îmi validează și prieteniile, pentru că oamenii pe care îi am aproape știu deja tot ce vă scriu eu. Și uneori le place, alteori nu. Ca și vouă, de altfel. Dar ei mă citesc și luna viitoare.

Și voi? Tot cu străinii vă simțiți mai bine să dezbateți problemele ce vă apasă? Și tot la prieteni vă întoarceți pentru rezolvarea finală?

Fiecare an nou aduce alte provocări. Și e minunat. Un 2024 cu prietenii aproape! Mereu.

P.S. Eu cred că, după atâția ani în care eu scriu și voi citiți, un pic suntem prieteni și noi. Necunoscuți în niciun caz. La cât mai mulți împreună!

The post Răzvan Marc: Tu cui te confesezi? appeared first on Forbes Romania.

Nu poți avea o relație sănătoasă fără ea. Știți desigur la ce mă refer. Încredere. Și totuși, practic, toți avem în minte un scenariu în care încrederea ne-a fost zdruncinată. Cum dezvoltăm încrederea? Poate fi refăcută încrederea care a fost distrusă? Încrederea vine din ore, și zile, și săptămâni, și ani de muncă, și dedicare constante. Vine din disciplină și antrenament. O cafea într-o mână și încrederea că vom descoperi lucruri interesante în cealaltă și să pornim la drum.

Există câteva lucruri care ne ajută să construim o relație de încredere solidă. Le voi trece puțin în revistă. Scopul construirii încrederii este ca alții să creadă ce spui. Fii fidel cuvântului și acțiunilor tale. Rețineți totuși, construirea încrederii nu înseamnă numai să respectăm promisiunile pe care le facem, ci și să nu facem promisiuni pe care nu le putem respecta. Comunicarea deficitară este un motiv major pentru care relațiile se rup. Trebuie să învățăm să comunicăm eficient cu ceilalți, altfel veți descoperi că mesajele pe care ați intenționat să le transmiteți nu sunt corect recepționate.

Amintiți-vă că e nevoie de timp pentru a construi și a câștiga încredere. Este un angajament pe care îl facem zilnic și de la care e bine să nu ne abatem. Fă-ți timp pentru a lua decizii, analizează bine înainte astfel încât ele să fie corecte și gândește-te bine înainte de a acționa. A fi organizat este o parte necesară în procesul de construcție a încrederii atât din punct de vedere personal, cât și profesional. Ai curajul să spui „nu”, chiar și atunci când superi pe cineva. Mai apoi prețuiește relațiile pe care le ai și nu le lua ca și cum ți s-ar cuveni. Încrederea rezultă adesea și din consecvență. Tindem să avem încredere în cei care ne sunt alături în mod constant, în momente bune, dar și rele. Să-i arăți în mod regulat cuiva că ești acolo pentru el este o modalitate eficientă de a construi o relație sănătoasă bazată pe încredere. Dezvoltă-ți abilitățile de echipă profesional, într-un cuplu sau într-o altă relație personală) și participă deschis.

Cu alte cuvinte, luați în considerare ce spun ceilalți, arătați că ascultați activ, dați feedback într-un mod respectuos, demonstrați că sunteți dispuși să faceți parte din echipă. Mesajul pe care îl transmiteți ar trebui să fie întotdeauna adevărul. Dacă ești prins spunând o minciună, oricât de mică, încrederea ta va fi diminuată. A ajuta o persoană, chiar dacă relația aparent nu îți oferă niciun beneficiu, tot încredere se cheamă. Bunătatea autentică ajută la construirea încrederii. A fi deschis cu privire la emoțiile tale este adesea tot o modalitate eficientă de a construi încredere. Respectul joacă un rol important în încredere. În mod deosebit, în relațiile de cuplu, menținerea unui nivel de bază de încredere și implicit respect este esențial.

Ce faci când încrederea ți-a fost înșelată? E o întrebare pe care am auzit-o, în ultima perioadă, din ce în ce mai frecvent. Reconstruirea încrederii este, fără îndoială, un proces cu o durată și mai mare. Deși unii iau decizia de a se despărți de persoana care le-a înșelat încrederea, există și situații în care procesul de reconstrucție a încrederii e pornit și cei implicați caută soluții pentru salvarea relației. Din punctul meu de vedere, e important să cauți întâi soluții pentru construirea din nou a încrederii după situații dificile, indiferent că vorbim de latura personală sau de cea profesională, înainte de a opri definitiv relația. În acest proces, va trebui să renunțăm sau să suspendăm temporar îndoielile pe care le avem, pentru a oferi partenerului nostru de dialog (personal/profesional) șansa de a se reabilita.

În orice relație, mai ales în una care a fost amenințată de infidelitate, de exemplu, comunicarea sănătoasă joacă un rol esențial și aici se recomandă punerea accentului pe prezent și viitor, nu pe trecut. E adevărat, o să ziceți, e extrem de dificil să rămâi în prezent și să te uiți spre viitor după ce cineva a trișat, însă este singura soluție, dacă chiar doriți continuarea relației, pentru ca situația să se poată ameliora și să înceapă procesul de reconsolidare. Indiferent de natura relației, ambii parteneri trebuie să se gândească la ce are, de fapt, nevoie celălalt și dacă sunt dispuși să satisfacă aceste nevoi. Este prioritar acest pas, pentru că, în situația în care simți că nu ești dispus sau capabil de acest lucru, e mai bine să reconsideri serios traseul și dacă, realmente, continuarea relației este ceea ce trebuie făcut.

Dacă tu ești cel care a înșelat și totuși vrei ca relația să revină la normalul dinainte și să redevină funcțională, ai câțiva pași de făcut. Și o mare cumpănă: chiar să ți se mai acorde o altă șansă. Referitor la pași, mă voi opri asupra câtorva importanți. Pentru început, asumă-ți responsabilitatea pentru acțiunile tale. Caută să înțelegi modul în care comportamentul tău l-a afectat pe celălalt. Gândește-te, de asemenea, la acțiunile tale și la ce te-a determinat să înșeli. Mai apoi, mergând înainte, continuă ca ceea ce spui să se reflecte și în faptele tale. Înțelege necesitatea pe care o are celălalt de a-i oferi spațiu pentru a putea, la rândul său, să gândească și să decanteze lucrurile care se întâmplă. Și, mai ales, nu uita că procesul de reconstruire a încrederii necesită timp, așadar, înarmează-te cu foarte multă răbdare.

Cum să dezvolți încrederea de sine? Adevărul este că nu te poți baza niciodată pe o altă persoană 100%. Există totuși cineva căruia îi acorzi încredere totală: tu. Se zice chiar că, de îndată ce ai încredere în tine, vei ști cu adevărat cum să trăiești. Încrederea în sine este un concept important, deoarece deținerea acestuia îți permite să îți protejezi propriile nevoi și siguranța. Îți permite, de asemenea, să ai încredere că poți trece peste situațiile dificile și, mai ales, poți practica bunătatea față de tine însuți. Pentru a câștiga încredere în sine, onorează-ți emoțiile și evită să te bazezi pe opiniile altora. Trăiește în conformitate cu propriile standarde și caută să știi când să pui propriile nevoi pe primul loc. A avea încredere în sine necesită să știi și că poți îndura greșelile și eșecurile. Încrederea în sine este esențială și ne permite să ne urmărim prioritățile, ceea ce dorim de la noi. E adevărat că prezența anumitor oameni inspiră respect și încredere din prima, iar în fața altora trebuie să venim cu încrederea și respectul gata confecționate… Pentru relații sănătoase cu noi și cu ceilalți, trebuie să acordăm Cezarului ce este al lui: ÎNCREDERE de sine și de ceilalți.

The post Otilia Ostrotky: Încrederea, piatra de temelie appeared first on Forbes Romania.

M-am născut cu o greutate de pui de găină subnutrit și cu ochi negri, care au sfidat dintru început ideea de ochi de lapte. Prima mea casă mundană a fost un incubator. El m-a salvat.

Toată copilăria mea a fost impregnată de povestea asta a începutului, despre cum m-am ținut cu două mâini de viață și despre obiectul magic fără de care, cel mai probabil, ochii mei atipici nu ar fi scos-o la capăt pe lumea asta: incubatorul.
Sunt rezultatul unor eforturi medicale susținute de știință. Nu am cum să trec prin viață nerecunoscătoare pentru așa ceva. Anii care au urmat mi-au confirmat, din păcate sau din fericire pentru mine, uite un teritoriu pe care e complicat să desparți grâul de neghină, că într-o lume fără incubatoare, săli de operație și alte instrumente de diagnostic, imagistică și intervenție medicală nu aș mai fi. Deloc.

Am ajuns însă, după o experiență mai amplă și mai frecventă cu sistemul medical decât mi-aș fi dorit, la concluzia vag paradoxală pentru mine că înțeleg însă și reticența oamenilor de a merge la medic, de a face analize, de a-și supraveghea sănătatea. Sigur că, în parte, e vorba de teama de vulnerabilitate, de expunere și, în cele din urmă, de o veste proastă. Dar mai e și altceva. E cultura profund defectă a relației medic – pacient. Iar ea, la rândul ei, e doar un simptom al unei culturi mai ample și încă și mai avariate: cea a comunicării.

Mi-am promis, în urmă cu mult timp, să scriu un text despre lipsa culturii întrebării în România. Despre copiii care nu întreabă în sala de clasă, „că se supără doamna”. Despre pacientul smerit să nu cumva să-l deranjeze pe domnul doctor cu ceva ce a citit pe internet, chit că domnul doctor dă arareori detalii, în general doar emite câte un „hmmm…” nemulțumit, clatină din cap și comentează monosilabic, de obicei cu un termen de strictă specialitate. Pe care nu-l explică. Mai departe o să te descurci tu, dar e important să nu citești pe internet, că oricum nu înțelegi.

Eu lucrez cu întrebări. Probabil că, într-o oarecare măsură, ele mi-au deformat felul de a privi lumea. Pentru mine, întrebarea organizează informația, problematizează, contextualizează, identifică punctele slabe, fisurile în coaja fragilă a adevărului, calitatea esenței, felul în care privirea, filtrul eminamente subiectiv modifică sensibil narațiunea. Orice narațiune. Am, în plus, un dram de rezistență nativă la tot ce e axiomatic, un reflex puternic al Sfântului Toma. Ochii mei prea închiși la culoare vor să vadă, mintea vrea să cuprindă, să înțeleagă. Să digere bine povestea ca să o poată da mai departe, să o reconstruiască de la zero. Sunt un documentarist conștiincios, care studiază subiectul înainte să-l atace. Nu-mi place să șarjez nepregătită. În etica mea profundă, cam așa cred că ar trebui să facă oricine lucrează cu, despre sau pentru oameni. Să fie pregătit să întrebe și să răspundă la întrebări.

Un elev nu va învăța nimic valoros din faptul că întrebarea lui nu e importantă. Lecția se ratează din start dacă nu-l include și nu-l mobilizează pe cel căruia îi este adresată. Întrebarea e baza colaborării dintre maestru și discipol. E punctul zero al oricărui parteneriat social, fie că el e contabil, juridic, administrativ, economic, medical.

Cum se face asta? Ce formular îmi trebuie? Cine completează aici? Cui se aplică? Unde plătesc? Cât la sută? Cum să procedez? De unde aflu? De ce s-a întâmplat? Cât o să dureze? Există riscuri? Cum mă ajută? Ce o să mi se întâmple? Cât timp mai am?

Ne plângem sistemic de colapsul educațional și de grozăviile medicale, dar nu vorbim despre comunicare nici cu profesorii, nici cu medicii. Cei mai mulți dintre oamenii aceștia, care, după umila mea părere, ar trebui să instrumenteze cele mai utile explorări ale adevărului, au o toleranță incredibil de scăzută la întrebare. Au, în schimb, toate răspunsurile.
Nu spun că toți sunt așa. Cunosc medici și profesori exemplari, dar „omul sfințește locul” e o sintagmă de care, foarte sincer, mi s-a acrit. Ce faci cu locurile… nesfințite? Și acolo ar trebui să existe protocoale, raportări, consiliere, dacă e cazul. Și acolo oamenii ar trebui să-și trimită copiii să învețe, nu să stea în banca lor, și acolo ar trebui să meargă la medic nu ca să ia rețetă, ci ca să înțeleagă cum să se facă bine.

De curând, cineva mi-a cerut o recomandare medicală. Am răspuns, din automatism, „E foarte… uman”. M-am speriat un pic de răspunsul meu. Fusesem întrebată dacă medicul respectiv e „bun”, adică un bun profesionist. Eu răspunsesem că e „uman”, adică empatic, comunicativ, capabil să te trateze ca pe un om și nu ca pe o boală, ca pe o anomalie. M-am trezit întrebându-mă dacă nu cumva, pentru mine, umanitatea e mai importantă decât profesionalismul, ceea ce ar fi destul de grav. Nu imposibil, însă.

După cum cred că am mai spus, nu cred în profesorul dur, medicul îndumnezeit pe pământ, jurnalistul agresiv, scriitorul narcisist și atotștiutoarea doamnă de la ghișeu. Nu cred în oamenii care se cred stăpâni pe adevăruri absolute, indubitabile. Cred în cei care-și fac profesia cu responsabilitate, luând mereu în calcul alți oameni. Sunt cei care răspund, care nu sunt zeflemitori, care nu-ți minimalizează îngrijorările, care nu te tratează de sus, nu te umilesc, nu profită în niciun fel de poziția lor față de tine. Care, pentru un timp oarecare, cel al ignoranței tale în domeniu, e o poziție de putere.

În România, ierarhizarea agresivă a ros comunicarea firească până la os. Întrebarea a ajuns, în mai toate mediile, o zonă de conflict. Asta în situația în care eficiența oricărei echipe se construiește în funcție de anticiparea corectă a problemelor care pot apărea și de identificarea soluțiilor potențiale. Numai că să întrebi e periculos, e fragilizant, e rușine. Te poate transforma în țintă. Așa că oamenii nu întreabă. Funcționează mai departe, defectuos, în echipe improbabile. Asta în condițiile în care plângerea numărul unu, în raport cu absolut orice instituție, publică sau privată, de la manager la portar, e că „oamenii nu vorbesc între ei”.

„Nu știu”, mi-a răspuns, de curând, un medic. „Nu am mai văzut așa ceva. E o anomalie.”

M-am îngrozit. Nu era ce voiam să aud. Era ce intuisem, însă. Din experiența mea (poate singulară, dar, oricum, a mea), orice nu e eminamente simplu (o răceală, o entorsă) necesită, cel puțin la noi, opiniile a doi-cinci medici până te lămurești. Asta, dincolo de toate celelalte implicații, înseamnă să întrebi cu foarte multă încăpățânare.

Așa că îi înțeleg pe cei care abandonează. Care se epuizează. Nu doar financiar sau fizic, ci și… intelectual. Uman. Înțeleg cum e să obosești întrebând. Să renunți. Să înghiți pastilele, să semnezi „acordul informat”, chit că nu te-a trecut nimeni prin tot ce presupune el pe termen scurt, mediu și lung și, vorba poetului, „să te mântui”.

În meseria mea, văd foarte des oameni care, atunci când nu sunt stăpâni pe informație, trimit reporterul la plimbare. Fac mișto de întrebarea lui. Îl descurajează să insiste, chit că nu întreabă din curiozitate personală, ci, cel mai probabil, din responsabilitate publică. Minimalizarea întrebării e o formă de camuflaj a necunoașterii. Neștiința, în sine, nu e o crimă, iar invalidarea unei îngrijorări nu e sinonimă cu desconsiderarea ei intelectuală.

„Nu știu” e un răspuns care doare. De ambele părți. E destabilizant. E ca o călătorie periculoasă dincolo de limitele normei, în hățișul necartografiat al anomaliei. Câteodată însă e mai puțin grav decât pretenția de a fi stăpân pe adevăruri care-ți scapă. E o formă de onestitate, de risc asumat.

Cunoașterea, în sine, e un proces dureros. Dar fără ea nu există progres.

În anul 1881, un obstetrician francez, Stéphane Tarnier, a inventat incubatorul. De fapt, corect ar fi să spunem că s-a lăsat inspirat în urma unei vizite la Grădina Zoologică din Paris, unde a văzut un incubator destinat ouălor de păsări exotice. Tarnier s-a întrebat dacă un asemenea dispozitiv, adaptat, nu i-ar putea ajuta să supraviețuiască pe bebelușii cianotici care cântăreau mai puțin de 2.000 de grame. Se săturase să-i vadă murind. Și nu era în stare să renunțe la ei, să accepte că natura nu e de partea lor și să-i lase să se ducă. Așa că a riscat să experimenteze cu ce văzuse la Grădina Zoologică. Era pionierat medical, adică un gest contestabil, discutabil și cu marjă de eroare serioasă. Era și o soluție disperată la o întrebare chinuitoare moral, pentru Tarnier: de ce să fie abandonați acești copii minusculi? De ce să pornim de la ideea că sunt incompatibili cu viața?

În 1883, rata de supraviețuire a cianoticilor, fie ei prematuri sau nu, era deja, în urma introducerii pe scară largă a incubatorului, de 63%. Tarnier, care a murit destul de tânăr, după o viață de muncă de cercetare intensivă, nu avea cum să intuiască numărul copiilor care, așa ca mine, au trăit pentru că, într-o după-amiază în care a avut o conversație extinsă cu Odile Martin, directoarea de-atunci a Grădinii Zoologice din Paris, a hotărât că habar nu are dacă un incubator aviar o să funcționeze și pentru oameni, dar că merită să încerce.

The post Ioana Bâldea-Constantinescu: Anomalia appeared first on Forbes Romania.

Fericirea – un cuvânt mare, poate prea greu, prea des folosit de mulți, dar al cărui conținut e prea rar resimțit, trăit. Fericirea e ca esențele parfumurilor scumpe. E rară, vine în stropi mici, asemănători boabelor de rouă pe care le vezi la altitudini mari, unde nu ajungi des.

Poate că e bine așa. Poate că dacă ar fi pe toate drumurile, ne-ar copleși, am umbla aduși de spate tot mai mult. Ar fi mare păcat să mergi așa, cine ar mai vedea stelele, și soarele, și luna, cu toate culorile și fazele ei?Cine ar mai vedea avioanele pe cer și ar râvni la tărâmuri noi, la zbor?

În ceea ce mă privește, au fost, poate mai sunt, momente când am avut senzația că fericirea a trecut pe lângă mine. Poate că eram într-una dintre acele perioade când aveam senzația că eu sunt invizibilă, că ceilalți trec pe lângă mine ca și cum nu aș fi. Deci nici fericirea nu m-a văzut, a trecut ca pe lângă o umbră lăsată de lună. Cine să o ia în seamă, cine să fie atent?

Dar acelea au fost momentele mai triste, nedrepte, când ochelarii fumurii ecranau spațiul dintre mine și lume, când totul părea pictat în multe nuanțe de gri închis și negru.

Ca să fiu dreaptă cu mine și cu viața asta, de fapt, am experimentat și clipe de fericire. Au fost și sunt multe. Toți le avem, doar că nu le vedem ca atare mereu. Ele sunt ca lumânarea aprinsă în întuneric: ceva mic, dar de o importanță atât de mare!

Iată câteva dintre micile mele momente de fericire:

Citesc un articol și mă emoționează până la lacrimi, mă inspiră (cum s-a întâmplat recent, când am citit un text al Ioanei Bâldea Constantinescu).

Comand ceva aleatoriu de pe meniu la o cafenea și primesc o selecție de fistic, migdale prăjite, curmale cu nuci pecan, preferatele mele, caju, cireșe – un deliciu; și mă gândesc la cât de bine e să te lași surprins, din când în când (am experimentat recent în vacanța mea de trei zile din această vară).

Îmi scrie cineva drag, cu care nu am vorbit de mult timp; îmi trimite niște poze cu Audrey Hepburn găsite într-un bar în Milano și îmi spune că s-a gândit la mine când le-a văzut.

Aud într-un bar Fly me to the moon și îmi amintesc de un moment în care o parte a vieții mele s-a schimbat în timp ce fredonam exact această piesă.

Ajung la Paris, sunt pe stradă și îmi dau lacrimile de emoție. Nu mai plâng prea des, însă acolo mă emoționez tare. E ca și cum am tot umblat mai multe vieți și am ajuns în acel loc care, în imaginația mea, înseamnă Acasă.

Când fetița unei colege mi-a spus că mă iubește sau că și-a luat doza de… (numele meu) după câteva ore petrecute împreună.

Când, după ce am avut piciorul în ghips, am putut să merg singură, să mă spăl. Nu îți dai seama de ce ai, de multe ori, până când nu mai ai acel ceva. Când nu mai poți să te descurci singur(ă) o vreme, realizezi ce fericit(ă) trebuia să fii înainte. Jeanette Winterson o spune cel mai bine la începutul romanului său, Scris pe trup: „Măsura iubirii este pierderea ei”.

Oare momentele de fericire să aibă o doză mare de nostalgie? Parțial, aș spune; au fost și momente când mi-am spus că dacă ar fi să se termine totul atunci, aș ști că am fost fericită. Nu voi detalia, ar fi prea personal.

Iată și câteva momente care mie îmi aduc fericire în mod obișnuit:

Când mă trezesc în weekend dimineața și am câteva ore doar ca să citesc, să beau cafea, în ritmul meu, fără vreo presiune.

Când mă duc la aeroport să văd avioanele. Am acest obicei. Când mi se face dor de ducă, merg până la Otopeni și mă uit la avioane. Atunci mă apucă o stare ca din altă lume. Ah, am uitat să spun că mă simt bine de tot în avion, că gândul că voi pleca mă încântă.

Am și exemple legate de activitatea profesională:

Când un client cu care am făcut executive coaching mi-a spus, după o săptămână la o mare școală de business din lume, că știa de la mine aproape tot ce s-a discutat acolo.

Când cineva spune că rezonează cu ceea ce am scris.

Când un alt client mi-a spus că sesiunile noastre de executive coaching l-au ajutat să fie nu doar un lider mai bun, dar și un tată, și un soț mai bun. Mă impresionează tare, mă fâstâcesc, nu prea știu cum să arăt cât de mult înseamnă pentru mine un astfel de feedback.

Când altcineva spune că, atunci când va fi mare, vrea să fie ca mine.

Poate că fericirea este despre a fi sănătos și a avea o memorie scurtă, așa cum spunea Audrey Hepburn. Sau poate că este despre a avea ceva de făcut, cineva pe care să-l iubești și ceva la care să speri, cum susține un proverb. Sau, așa cum spune un personaj din filmul
La Passion, fericirea înseamnă să continui să dorești ceea ce ai deja.

Sau poate că fericirea este să vezi doi tineri care se țin de mână și respiră iubire. Sau privirea cuiva care își mângâie câinele ori pisica. Sau să mergi prin ploaie, să simți mirosul de tei înflorit, să sari cu parașuta, să tragi prima dată cu arcul și să nimerești drept la țintă, să sari pe trambulină ca un copil de cinci ani și să nu te oprești din râs. Sau poate că toate acestea și multe altele.

Ce înseamnă pentru tine?

The post Despre fericire appeared first on Forbes Romania.

„Eu vă mai fac o etajeră pentru cărți, vă fac și două, dar nu asta vă trebuie. În șase luni iar nu mai aveți loc unde să puneți cărțile. Vă trebuie alt apartament, vă trebuie un spațiu mai mare.” Așa mi-a spus domnul care mă ajută, din când în când, când am probleme în casă, când vreau să schimb ceva în apartament și habar nu am de unde să încep. Desigur că a avut dreptate. Am cărți peste tot, chiar și pe fotoliu, și pe canapea.

De ce un text despre cărți în contextul în care apar atât de multe cărți și se citesc atât de puține? Cum se face că, la o mare librărie din București, în iulie, la două cărți cumpărate primeai o a treia gratis, la alegere? Sau că, în secolul 21, în câteva state din SUA, sunt interziși unii autori?

Mereu le-am considerat cei mai buni prieteni ai mei. Am avut puține când eram mică, acasă. Împrumutam însă de la câțiva vecini care făceau rost „pe sub mână” de romane bune. Trebuia însă să le citesc repede, nu conta că erau de sute de pagini. Stăteam cu ele între coperțile manualelor și dormeam două-trei ore pe noapte, uitam să mănânc, uitam să vorbesc cu părinții mei, iar ei mă lăsau în pace sub pretext că aveam de învățat.

Cărțile mi-au oferit și alte spații în care am evadat în disperare dintr-o realitate care mă durea uneori prea tare și care m-ar fi sufocat. Au fost câțiva ani în care universul meu era la sala de lectură de la Biblioteca Centrală de Stat de pe strada Doamnei, un loc unde mergeam cu religiozitate la opt dimineața și stăteam până se închidea și unde uitam de lumea de afară, de mâncare, eram ca Alice într-o lume a minunilor. Mirosul de la acea bibliotecă va fi mereu unul drag amintirii mele.

Saint-Exupéry scria: „Dacă vrei să construiești o barcă, nu bate oamenii la cap să strângă lemn, nu le trasa sarcini și nu le da de muncă, ci, mai curând, vorbește-le despre imensitatea nesfârșită a mării”. Imensitatea nesfârșită a lumii, a vieții, a imaginației mi-au adus-o mie cărțile. Cu cât citeam, cu atât descopeream alte teritorii, alte universuri, alte posibilități, iar viața devenea suportabilă. Suportabilă pentru că descopeream nostalgia unui viitor diferit, oarecum similar bogăției barocului, dar de data asta un baroc al viitorului, cu un spirit uman, cu artă, cu acea „pasăre” pe care mulți au pierdut-o; cu stil, cu liniște și calm, cu infinite potențialități.

Camera mea de zi e acum lumea mea, universul meu, biblioteca mea, în ea încape aproape totul, în sticluțe mici, sofisticate, asemenea unor bijuterii, sau cuprins în cărți.

Desigur, mai sunt și altele, cum ar fi parfumurile. Am dezvoltat o pasiune pentru ele, le colecționez, le ador, le suprapun, citesc despre ele, mă înconjor de ele. Când m-am căsătorit, mi-am dorit un singur cadou: un anume parfum franțuzesc, de la Guerlain. L-am purtat șase ani în disperare, eram îndrăgostită de el așa cum, mai târziu, aveam să mă îndrăgostesc de un om, doi, trei…

Un singur alt parfum l-a concurat, unul pe care l-am avut într-o sticlă prea mică pentru cât de mult mi-a plăcut. Și, așa cum se întâmplă cu acele lucruri foarte bune, de multe ori, nu mai există. A rămas doar în amintirea mea, în memoria mea involuntară, asemenea madelenei lui Marcel Proust. Poate că și asta îl face atât de special.

Revenind la cărți, citesc, desigur, cărțile necesare în activitatea mea. Dar citesc în continuare și multe romane, povești, poezii. Mă derutează când aud pe câte cineva spunând că nu citește romane. Tac, mă uit confuză, nu înțeleg.

Marile cărți ale lumii ne formează modul de gândire, vocabularul, ne ajută să ne dezvoltăm imaginația, creativitatea, sensibilitatea. Ne îndrăgostim de câte un personaj, suferim alături de altul, detestăm caracterul unui al treilea, învățăm de la următorul.

Îmi place să cred că fiecare interacțiune cu o carte produce ceva în noi, că acea călătorie, acele personaje pe care le întâlnim ne fac să devenim mai șlefuiți, mai sofisticați, mai atenți, creativi, sensibili, mai știutori.

Ca să fiu mai concretă, iată câteva dintre cărțile care m-au impresionat în ultimii doi-trei ani, într-o ordine aleatorie:

Narine Abgarian – Din cer au căzut trei mere

Hanya Yanagihara – Către Paradis

Milan Kundera – Insuportabila ușurătate a ființei (recitită)

Jane McGonigal – Imaginable

Mihai Radu – Repetiție pentru o lume mai bună

Anthony Doerr – Toată lumina pe care nu o putem vedea

Elif Shafak – 10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie

Alessandro Baricco – Novecento

Suleika Jaouad – Între două lumi

Isabel Allende – Caietul Mayei

Frances Miralles, Angeles Donate –
Un ceai la capătul lumii

Martin Lindstron – The Ministry of Common Sense

Bob Johansen, Joseph Press,
Christine Bullen – The Office Shock

Annie Ernaux – Pasiune Simplă

Phil Knight – Shoe Dog

Dacă ar fi să numesc câțiva autori ale căror cărți le-am adorat, aș aminti de Marcel Proust, de Flaubert, Baudelaire, Michel Tournier, Marguerite Yourcenar, Camus, Sartre, Simone de Beauvoir, Bukowski, Mario Vargas Llosa, Antonine Maillet, Manuel Mujica Lainez, Blaga, Marin Preda; iar dintre autorii de cărți de business, i-aș enumera pe Manfred Kets de Vries, Steven Pressfield, Malcolm Gladwell, Herminia Ibarra, Esther Perel, Brene Brown și Rita McGrath.

Pe tine ce cărți sau ce autori te-au impresionat?

The post Despre cărți și biblioteci appeared first on Forbes Romania.

Ne gândim des la ce am spune persoanei care am fost la 20 de ani, de la înălțimea vârstei și experiențelor noastre actuale, multe, variate, dureroase sau fascinante. Multe texte au fost scrise pe această temă. Mai puțin însă ne gândim la ce sfat am da persoanei noastre de peste nu știu câți ani. 

Mulți dintre noi își trăiesc viața ca și cum ar fi eterni, ca și cum nu vor îmbătrâni. Ne uităm la cei mai în vârstă decât noi, părinți, bunici, colegi, manageri, și parcă nu ne convin multe la ei, ne testăm răbdarea în relație cu ei. Ni se par desueți, înceți, ne purtăm cu ei de parcă ar avea neuroni lipsă și i-am găsit dându-se cu poarta, ca să recurg la o expresie mai colorată, pe care o foloseam unii dintre noi când eram mici.

Uităm că și ei au contribuit la cine și ce suntem noi acum, că fără părinți sau bunici noi nu existăm, că un manager ne-a dat o șansă, a văzut ceva bun la noi, într-un moment în care aveam nevoie ca cineva să ne recunoască, să ne valideze.

Uităm toți, mai mult sau mai puțin. Gândiți-vă la cum vă dați ochii peste cap sau pufniți când un părinte sau un coleg mai mare de vârstă vă roagă să îi explicați cum funcționează Instagram, TikTok, Slack sau cum să facă reels. 

Vă propun să vă gândiți la cei din jur, mai mari, și să vă imaginați că veți ajunge la acea vârstă. Ce vă enervează acum la ei va exista și la voi, într-un fel sau altul. Cum ați vrea să fiți? Ce vă propuneți pentru ca mintea să rămână agilă?

Iată ce sfaturi mi-aș da mie, cea de la 70 de ani:

Să fii curioasă, interesată de multe subiecte, de mersul lumii; 

Să fii blândă; mulți devin amari, resemnați;

Să înveți permanent ca să îți menții mintea tânără;

Să taci și să nu dai sfaturi necerute;

Să faci exerciții fizice;

Să te fi cunoscut pe tine, să apreciezi cine și cum ești; să nu te agăți de alții, să nu fii asemenea iederei care se agață de ce găsește în jur; 

Să nu intri în rol de victimă – de orice fel, din orice cauze, fie lipsă de bani, singurătate, dificultăți fizice – nimănui nu îi place compania plângăcioșilor eterni; 

Să citești și să recitești cărți multe, astfel încât să îți păstrezi mintea bine mobilată;

Să găsești niște proiecte în care să te implici, chiar dacă vei fi plătită puțin; e important să fii activă, utilă, să pleci de acasă cu un scop;

Să faci plimbări pe jos ca să îți menții o formă fizică bună și să îți aerisești mintea, să schimbi aerul;

Dacă vei alege să îți vopsești parul în continuare, să nu aștepți până se vede părul alb de două degete înainte de a merge la coafor. Alege: alb sau vopsit! Dar asumă-ți alegerea. Altfel, e dizgrațios. 

Să încerci să nu acumulezi prea multe haine și alte nimicuri de care „poate vei avea nevoie”; atașamentul față de astfel de obiecte e un semn de bătrânețe.

Să porți ceea ce îți vine bine; poate ai tu impresia că ești ca la 45 de ani, dar nu ești, mintea poate fi mai rapidă, corpul are alt ritm.

Să te bucuri de fiecare zi, fără a te gândi la ce se poate întâmpla negativ. 

Beneficiul unui astfel de exercițiu este că, dacă ne gândim la viitor, avem șanse să ni-l construim cum vrem. Dacă ne gândim doar la sfaturile pentru versiunea noastră mai tânără, sigur că putem influența pe cineva. Dar nu mai putem face mare lucru pentru noi. 

Așadar, ce sfat ți-ai da ție, cel / cea de la 70 de ani?

The post Ce sfat ți-ai da ție, cel / cea de la 70 de ani? appeared first on Forbes Romania.

Vă propun acest exercițiu prin care să ne uităm fiecare în urmă și să dăm câteva sugestii persoanei care eram la 25 de ani. Iată ce i-aș spune eu Georgetei de la 25 de ani:

Asumă-ți riscuri! Ai grijă, frica e insinuoasă, se strecoară în tine când nu ești atentă. Fii atentă să nu te țină pe loc. Frica le ține pe femei pe loc. La fel și oboseala. Deci respectă-ți corpul.

Ai făcut deja greșeli, câteva foarte mari. Nu sta încă 25 de ani ca să analizezi de-a fir a păr de ce ai făcut ceva, ce e greșit la tine; toți oamenii greșesc. Analizează, apoi mergi mai departe. A rămâne blocată în analiză nu te va ajuta. Închide capitolele acelea, așa cum închizi capitolele unei cărți, apoi pune cartea în bibliotecă. Este parte din trecutul tău, are un loc acolo, pe raft, dar acceptă că ești mai mult decât acele capitole, decât acea carte. Ești toate cărțile și toată biblioteca plus altele pe care vei vrea să le adaugi.

Fii tu însăți! Nu încerca să faci lucrurile cum le-ar face alții, ai încredere în tine. Cei mai mulți oameni nu au această încredere. Când vor vedea pe cineva care e OK în propria piele, vor gravita în jurul tău. Vor dori și ei un pic din acea încredere. Fii autentică, această autenticitate este cheia puterii personale. Nu te juca cu ea, prețuiește-o. Știu, ți-a plăcut ideea carteziană de a avea multe dubii. E sănătos să ai dubii. E nesănătos să ai prea multe, prea des.

Dacă vrei să ai mai multă putere, dă și altora putere. Doar astfel vei crește. Ajută-i pe alții să evolueze, să capete încredere în ei, să le crească aripi. Știi cum scria Nichita Stănescu: „Oamenii sunt păsări cu aripile crescute pe dinăuntru”. Ajută-i să le descopere și să le cultive!

E mai ușor să ceri iertare decât să ceri voie. Așa că îndrăznește mai mult, fă lucruri, asumă-ți responsabilitatea, vei vedea apoi. Da, știu, îți e teamă că nu îți iese, că vei fi certată, ca la școală, ești nesigură. Crezi că alții nu sunt? Știi pe cineva care a reușit prea multe pentru că a fost cuminte? Haha, eu nu!  Ah, stai, poate a reușit să treacă nevăzut.

Dacă întâlnești un individ care crede că ești prea mult pentru el, are dreptate. Nu îți cere scuze pentru succesul tău, ai lucrat prea mult pentru el. Vei întâlni oameni care vor spune că ai prea multă energie seara, că te îmbraci prea elegant, că ești prea „altfel” (oare ce o însemna asta?), că ești prea nu știu cum. Lasă-i în pace, unii nu au altceva de făcut decât să vadă paiul din ochiul altuia.

Sărbătorește-ți victoriile, oricât de mici! Sărbătorește-te pe tine însăți; oamenii uită să facă asta. Sărbătorește-ți prietenii! Vei vedea că mulți oameni trec prea ușor peste o victorie, nu știu să marcheze momentul. Fă-o tu pentru tine și fă-o și pentru ei. Generozitatea este rară! Meritați momente de sărbătoare, și tu, și ei!

Nu-ți fie teamă să greșești! Învață din greșeli; cei care învață vor câștiga; alții nu își revin vreodată! Tu ai greșit până la această vârstă, ai luat niște decizii care te-au afectat rău. Dar cineva, acolo sus, orice ar însemna asta, a ținut cu tine și, iată, ai supraviețuit. Vezi ce decizii greșite ai luat și, nu uita, nu le repeta! De fapt, sunt singură că nu o vei face. Te-a durut prea tare!

Înțelege-ți, iubește-ți părinții, au făcut tot ce au putut ei mai bine. Trăiești într-o perioadă în care moda este să dăm vina pe părinți pentru tot ce nu ne convine la noi înșine. Analizează, vorbește cu ei, înțelege, apoi mergi mai departe. Părinții nu vor ceva rău pentru copiii lor. Așa au știut ei să facă lucrurile. Dar în viața adultă tu ești responsabilă de ce faci, cum faci, cum gândești, cum simți.
Asumă-ți această responsabilitate și nu rămâne blocată în mesaje uneori limitative auzite de la părinți.

Fii asumată, să știi ce poți!  Nu lăsa pe nimeni să îți taie aripile, să îți spună că nu poți face ceva, că nu poți avea un impact. Ai încredere în tine!

Viața e o călătorie! Învață, citește; călătorește; experimentează; stai cu tine și bucură-te de clipă.

Știu că pentru tine este importantă cariera. Ai grijă să îți placă ce faci, să faci cât poți tu de bine. Când ceva nu îți mai place, nu sta să te plângi de mediu, colegi, directori sau mai știu eu ce. Schimbă atitudinea, dacă rămâi, asumă-ți, dacă nu, mișcă-te. Știi vorba aceea, „Nu ești un copac cu rădăcinile adânc înfipte în pământ”, nu ești o victimă a vieții.

Să ai mereu planuri de călătorii, cărți bune cu tine, vor fi masca ta de oxigen atunci când obosești sau când totul ți se pare prea plat.

Înconjoară-te de oameni cu care îți face plăcere să fii. Iar dacă vei fi singură, să îți fii cea mai bună prietenă. Este esențial să știi ce te bucură, ce îți dă energie, ce te inspiră, la fel cum e important să știi ce îți ia energie, ce te enervează, ce te scoate din sărite. Când îți este greu, e bine să știi la ce anume să faci apel. Ah, foarte important este să nu stai cu nimeni de teama de a fi singură. Tu ai învățat de mică ce înseamnă să fii singură chiar dacă fizic nu erai. Oricum, când ai cărți, imaginație, nu ai cum să fii singură!

Ar mai fi și altele, mai pragmatice, de tipul folosirii zilnice a cremei de corp, a mișcării sau a atenției la dulciuri. Dar mă opresc aici și vă invit să vă faceți o astfel de listă. Nu ca să ne concentrăm pe ce nu am făcut bine, ci, mai degrabă, ca să ne acceptăm, integrăm mai ușor și ca să aducem în prim-plan ce ne-ar
prinde bine pentru următorii 25 de ani.

The post Scrisoare către mine, cea de la 25 de ani appeared first on Forbes Romania.

Am intrat tiptil în 2023, ca atunci când eram mică și făceam ceva ce nu aveam voie, apoi mergeam pe vârfuri, ușor, încercând să mă furișez ca să nu mă prindă mama.

De această dată, nu am făcut ceva anume. Am avut însă un incendiu la tabloul electric din casă, în noaptea de Crăciun. A fost un eveniment care m-a speriat și mi-a scurtat pentru o vreme aripile. Mi s-a făcut teamă că, dacă mai bat din ele ca înainte, dacă fac zgomot, tulbur liniștea instalată după ce am reparat totul în casă și am reînceput să adorm, lăsând lângă mine, lângă pat, pe jos, cu grijă, anxietatea, simțul urgenței, al pericolului, sentimentul că drobul de sare poate fi în echilibru fragil.

Ianuarie este luna pentru care am sentimente amestecate. Mi se pare prea lungă, rece (anul acesta însă, am avut o surpriză plăcută), întunecată, apăsătoare, asemenea drumului pe care l-am făcut într-un an cu trenul, de la Varșovia la Poznan: de un gri plumburiu, iremediabil trist. Finalul lunii este mereu așteptat însă pentru că, de mulți ani, am acest obicei de a pleca din țară.

Îmi place să fiu de ziua mea în alt loc, să schimb în fiecare an. Mă gândesc că, fiind în altă țară, e ca și cum mă nasc în altă parte, iar următorul an din viață va aduce ceva nou, surprinzător în mod plăcut. Nu neapărat pentru că sunt nemulțumită. Dar sunt curioasă să văd cum ar putea fi altfel. Am fost astfel pentru trei-patru zile, în ultimii 20 de ani, de ziua mea, în mai multe locuri, cum ar fi Paris, Atena, Istanbul, Viena, Madrid, Lisabona, dar am mers și la Edinburgh, în Dubai, în Singapore, la New York. Nu a contat distanța, a contat să fiu în altă parte.

Știți cum se spune: schimbi locul, schimbi norocul. Poți schimba casa cu totul, doar unele lucruri în casă, sau locul unde renaști în fiecare an. Cel puțin eu așa aleg să interpretez.

Spre deosebire de ce am văzut acasă, la mama, care era obsedată de schimbări în casă, eu am nevoie de stabilitate acolo. Sunt atâtea provocări în afara casei, încât, în afară de flori, vreo lumânare parfumată, cărți, nu vreau permutări. Acasă reprezintă locul meu de stabilitate, atunci când îmi trebuie.

Am ales să schimb locul în care renasc pentru că îmi imaginez că în fiecare an, de ziua mea, am șansa, asemenea celor care fac un film, să mai trag o dublă. Una în care să joc mai bine. Una în care să fiu pe scena propriei vieți și să dau cât pot de bine în acel an. Apoi, anul următor, am o altă șansă la o dublă ce începe pe alt teritoriu.

Recunosc că au fost și ani în care parcă am fost în dubla din filmul Ziua Cârtiței. Am luat-o de la capăt, am schimbat ceva mărunt, prea puțin semnificativ ca să provoace vreo transformare peste noapte.

Am avut și ani în care parcă am fost mașinist la teatru, am tras cortina, am făcut treburile din spatele propriei scene. Au fost multe motive: propriile dubii, stângăcii, diverși oameni din jur, cu care am intrat în vreo relație nepotrivită mie, iubiri majore și despărțiri la fel de spectaculoase, prioritizări greșite, dispariția unor oameni dragi și câte altele.

Cu timpul însă, după multe duble, când lumânările de pe tort sunt la fel de scumpe precum tortul, am mai învățat, filtrat, făcut curățenie și ordine, am adăugat altele, pe un alt teren, mai fertil.

Am învățat să îmi sărbătoresc ziua și să mă bucur de cei care sunt acolo, cu mine. Spun că am învățat acestea pentru că în primii 20 de ani nu am dat importanță deloc zilei mele. Dimpotrivă, parcă eram neîndemânatică, fâstâcită, inadecvată în peisaj.

Ca să întâmpinăm un an nou de viață cu toate pânzele sus, mă gândesc că e bine să fim pregătiți. Sau așa funcționează pentru mine, cel puțin. Merg în alt loc, îmi îngădui oarece răsfăț, astfel încât anul nou să înceapă bine. Intenția de a începe anul cu energie, bucurie este acolo. Apoi, sigur, se întâmplă viața, cum spune un coleg de-al meu.

Însă felul în care întâmpin viața depinde în măsură mare de mine. Știți cum este: se întâmplă un eveniment în exterior. Noi interpretăm în felul nostru, fiecare după educație, experiență de viață, nevoi, temeri, așteptări. În funcție de interpretare, avem o reacție. Reacția aceasta nu este în mod obiectiv față de eveniment, ci față de interpretarea pe care am dat-o acestuia. Iată de ce vor exista atâtea interpretări ale unui eveniment extern câte persoane vor participa la el.

În acest an, am mers la Lisabona. Mai fusesem o dată, cu ceva ani în urmă, când avusesem un curs și nu am văzut nimic în afară de hotelul unde am stat și lucrat. Lisabona este un loc primitor, nepretențios, ofertant, cu exotismul său, surprinzător de multe ori, aglomerat, dar nu atât de mult ca alte orașe europene, seducător, un amestec de istorie și modernitate, vibrant, colorat, unde am avut senzația că viața poate fi mai ușor de trăit.

În acest nou an din viața mea, mi-am propus multe, ca de obicei. Aș vrea, printre altele, să las să treacă mai ușor pe lângă mine unele evenimente, unii oameni. Va rămâne cine e bine să fie acolo. În rest, fiecare este cu drumul său. Îmi amintesc că am citit undeva că nimeni nu merită să plângi pentru el/ea, iar cine merită nu te va face să plângi.

Tu ce faci de ziua ta?

The post Tu ce faci de ziua ta? appeared first on Forbes Romania.