Când am luat decizia unui cover-story ForbesKids care să exploreze laturile materne și paterne ale unora dintre personajele care au ocupat paginile revistei de-a lungul vremii, nu-mi imaginam că scrierea efectivă a poveștilor lor îmi va prilejui mai multe flashback-uri decât un film serial. Unele dintre istoriile numărului special ForbesKids vin să închidă cercuri deschise demult, în discuții, tatonări și documentări pentru cu totul alte subiecte, și realizez încă o dată cât de atent ne șlefuiește timpul visele și așteptările.
Încă de acum trei ani, când am întâlnit-o pentru prima oară pe Noemi Meilman, m-a impresionat plăcut relaxarea cu care, în fragilitatea sa de balerină, părea să jongleze fără prea mare efort între mai multe identități și „pălării“ profesionale: jurnalist, om de marketing într-o corporație, PR freelancer, blogger, profesoară de ebraică, poetă și prozatoare. Asta după ce, de-a lungul vremii, mai bifase statutul de diplomat de carieră și de… sergent în armata israeliană.
Dincolo de toate aceste identități paralele însă, unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat atunci despre Noemi a fost că își dorea mai mult decât orice statutul de părinte. Cu franchețe, mi-a explicat că nu poate avea un copil pe cale naturală, dar că nu va renunța niciodată la ideea de a fi mamă pentru unul dintre copiii din orfelinatele României, care au și-așa nevoie de atât de multă iubire.
Și, după încă trei ani de încercări și kilograme de documente și formulare completate, mama din ea a câștigat lupta cu birocrația sistemului. De la finele anului trecut, în viața lui Noemi și a partenerului ei de viață a aterizat Avi, o mogâldeață de trei ani și patru luni, cu păr negru și un zâmbet care-mi amintește nespus de mult de cel al mamei lui adoptive.
M-am întâlnit cu Noemi chiar în săptămâna de dinainte de mult-așteptatul moment al sosirii lui Avi și mi-a rămas în minte bucuria nemărginită care i se citea în ochi, dar pe care încerca s-o tempereze cu câteva picături de rațiune. „Nu vreau să-mi fac prea multe iluzii de la început“, îmi spunea ea. „Dacă nu se obișnuiește cu noi? Dacă nu există potriveală între noi și el? Sunt atâția de dacă“. Am înțeles-o, pentru că atunci când îți dorești un lucru din tot sufletul și ai răbdarea să aștepți pe cineva sau ceva timp de ani buni, cea mai mare teamă este cea de prăbușire de la înălțimea amețitoare a speranțelor. În cazul lui Noemi însă, toți acei „dacă“ s-au dovedit în favoarea ei, iar neprevăzutul care lovește adesea atât de crud în viețile noastre s-a retras și a lăsat-o în pace să-și trăiască povestea. O merita.
Se spune că părinții și copiii adoptivi ajung să semene atât fizic cât și comportamental, ca și cum ar fi într-adevăr rude biologice, iar din acest punct de vedere, Avi este, la doar șase luni de când a intrat în familie, un mic PR-ist în devenire, cu finețuri diplomatice înnăscute. „Dacă mergem în vizită sau la restaurant și nu-i place mâncarea, se chinuie puțin, apoi lasă furculița și spune «Mulțumesc, a fost foarte bun, dar nu mai pot mânca»”, râde Noemi. Cea mai mare bucurie a noii mame este să observe că Avi are un suflet bun și lejeritatea de a împărți totul cu alți copii, fără niciun strop de egoism. Asta și fiindcă unul dintre primele lucruri pe care a ținut să i le transmită mai departe micuțului a fost ușurința renunțării la obiecte și obiceiul de a nu se lega prea mult de nimic material.
Pentru că oricine o cunoaște pe Noemi știe că ea nu pleacă niciodată de acasă fără agendele care îi țin viața bine compartimentată, tot în spiritul ei eficient-boem i-am propus un interviu „pe puncte“ despre modul în care viața i s-a schimbat de la apariția micului Avi.
