Cautare




, Contributor

ForbesLife |
|

Florin Chirculescu – Chirurgul literelor Despre scris, medicină și munte

„Când scrii, ești singur, când operezi, ai lângă tine doar o mână de oameni, când mergi pe munte, nu se uită nimeni la tine. Fără spectatori. Muntele seamănă cu scrisul, seamănă și cu chirurgia.“ Există un fir roșu care le cuprinde pe toate și pe care Florin Chirculescu operează pacienți, personaje de carte și participă la existență.
_DSF3828

Mai avem timp? Aceasta a fost prima întrebare atunci când am aflat cine este Florin Chirculescu: scriitor de romane SF, de lecturi de cursă lungă („Greva Păcătoșilor“ – nominalizat la categoria Literatură, are peste 1.000 de pagini), chirurg, pasionat de munte, de istorie, de arte plastice, un bărbat căsătorit și cu un copil, un om cu prieteni și care, pe deasupra, trăiește și în București. De unde atât de mult timp?

Mi-l fac. Pur și simplu, mi-l fac. Dacă nu este o problemă la spital, îmi ia cinci minute să mă apuc de scris. Am avantajul că soția și fiica mea mă lasă în pace, că mă înțeleg. Pun telefonul pe silențios, răspund doar dacă este cineva de la spital, în rest, scriu. Nu mă uit la televizor, mă duc la spital, scriu și asta este, nu pierd timpul. De la spital, când termin programul și știu sigur că lucrurile sunt clare, dau fuga acasă. Pe drum mă gândesc la ce voi avea de lucru în ziua respectivă. În fiecare dimineață, când plec și sunt în campanie de scris, îmi repet tot textul de la capăt la coadă. Nu merg cu mașina, folosesc metroul și pot să scriu mult… timp. Adică mă așez și scriu. De exemplu, la „Greva Păcătoșilor“ am scris cam 6-7 ore pe zi. Timpul ni-l facem și noi, sunt convins de acest lucru.“

O pasiune o cere pe alta. Și atunci, cum și-a găsit locul medicina, îndeosebi chirurgia, în viața unui scriitor atât de dedicat? Cum s-au antrenat deciziile la începutul tuturor drumurilor?

„Nu o să vă spun acum povești. Este foarte simplu. Eu voiam să mă fac scriitor de la bun început. Tata mi-a explicat că aceea nu era o activitate. M-a pus să observ marii scriitori și dacă ei au fost doar scriitori sau au avut și alte joburi? Nu prea l-am crezut eu pe tata. Pe de altă parte, în anii ’70, când mi se punea problema aceasta în față, eram conștient de existența acelor piedici. Și am elaborat o strategie cam complicată: cum să fac totuși să fiu și scriitor, să am și un job? Nu-mi plăcea nimic!“

Ideea viitorului loc de muncă a fost inspirată tot din cărți, „Citadela“ lui Saint-Exupéry aducând un moment de hotărâre. Medicina a fost inclusă pe lista planurilor de viitor, alături de munca de psihiatru. „Bine că nu m-am făcut psihiatru pentru că nu am răbdarea necesară. Psihiatria cere un alt tip de răbdare, care se întinde pe termen foarte lung, nu era de mine.“

Ce fel de doctor este acela care nu a intrat niciodată într-o sală de operație? Cu această întrebare în minte, în anul 3 de facultate, Florin Chirculescu decidea să-și ofere această experiență medicală, cu toate că psihologia nu era alungată complet din planurile sale. „Mi-a plăcut atât de mult încât am zis că trebuie să fac neapărat o specialitate chirurgicală.“

Drumul către chirurgia toracică a fost încercat și de alte specializări, însă s-au diluat pe parcurs. „Aproximativ doi ani am regretat această decizie deoarece este o chirurgie foarte grea. Spre deosebire de ortopedie, unde totul mi se părea că e foarte imaginativ, chirurgia toracică este specialitate de nemți! a + b = c. Dacă d + e = f și se adună cu c, îți dă un rezultat. Dacă nu este așa, atunci iese prost. În plus, spre deosebire de alte specialități, mai are o problemă: toate celelalte specialități chirurgicale îți redau funcțiile înapoi. De exemplu, în chirurgia cardiacă, pacientul se simte bine după operație pentru că i-ai redat funcția; în schimb, noi, în chirurgia toracică, trebuie să luăm funcția.“

Ceea ce înseamnă pentru pacient un proces de recuperare dificil și dureros, uneori cu speranță de viață scăzută. „Cred totuși că m-a cucerit prin faptul că m-a obligat să fiu strict și ordonat. Suntem vecini de sală cu cei de la chirurgie generală, ei au tot soiul de variante de rezolvare a problemelor, noi nu. Există un singur drum, într-o ordine mai mult sau mai puțin precisă. Ori faci asta, ori nu merge bine. Dacă nu faci asta, cum faci să nu te abați prea mult ca să fie bine în final?“

Pe de altă parte, o întrebare rămânea fără răspuns: „Cum să fac totuși să fiu și scriitor, să am și un job?“ Punctul culminant al acestei căutări personale a fost atins într-o seară obișnuită. Scena unui film pe videocasetă, vizionat alături de familie, părea inocentă.

Însă Jim Morrison i-a reamintit de „nebunia“ sa interioară, de motorul care se cerea urnit, din pasiune și de drumul pe care pornea, din profesiune: „Mi-au dat lacrimile. M-am dus la baie și am plâns. Mi-am spus că trebuie să scriu în continuare deoarece altfel nu pot să trăiesc. Și asta am făcut. Din clipa aceea mi-am spus că oricât de greu ar fi, lucrez și pentru una, și pentru cealaltă, pentru că altfel nu mă simt bine.“

CITEȘTE ȘI Pierce Brown – Cu ochii spre stele 

Evoluția, cuvintele și dedicarea. Atât medicina, cât și literatura cer nevoi și timp: ore de lectură, responsabilitate, asumare, răbdare, perseverență, ambele fiind niște domenii care acaparează. Nu este obositor? Nu este copleșitor?

„E obositor câteodată. Părinții mei au fost stricți. Pentru ei, omul trebuia să muncească. La vârsta de patru ani m-au dat la limba franceză, am învățat să scriu în franceză înainte de a scrie în limba română. Făceam patru ore pe zi de trei ori pe săptămână. Apoi a început școala, mergeam și la școală și la orele de franceză. După care s-a întâmplat medicina: 80-90 de ore pe săptămână. Se întâmplă să obosești, într-adevăr, dar te odihnești. O zi, două și gata, te plictisești altfel! Sincer vă spun, orice om poate să facă lucrul acesta. Mori dacă nu faci lucrurile pe care vrei să le faci. Este obositor, dar este plăcut, simți că faci ceva. Nu știu dacă o să rămână ceva din ce am scris eu, dar simt că particip la existență.“

Pentru Florin Chirculescu, cuvintele sunt importante, atât în ceea ce privește litera scrisă, cât și în discuție. Pune accent pe cuvinte în vorbire, le oferă rang înalt și le scoate de sub anonimat. În scris, ele trebuie să cadă acolo unde își dorește scriitorul: „Înnebunesc când cuvântul nu cade cum trebuie. Îl revizuiesc până iese. La «Greva Păcătoșilor», mi se întâmpla să scriu un paragraf, să mi se pară genial, iar la corectură să nu fie atât de bun. Cred că unul dintre capitole l-am scris de 100 de ori. Nu ieșea așa cum voiam eu, când voiam eu. Iar o emoție… trebuie creată, hrănită, aprinsă încet, astfel încât cititorul să alunece înspre ea fără să-și dea seama.“

Scriitura sa a evoluat dinspre avangardă, literatură SF, mainstream către una în care personajul este cel vizat. Inspirațiile și le ia din viața reală, situațiile pe care le întâlnește la spital rămân înregistrate într-un colț de minte. Le ia de acolo și le reînvie, oferindu-le o altă viață. Finalul interviului ne surprinde discutând despre felul în care oferim vieții noastre un sens.

Profit de ocazie și îl invit să ne împărtășească un sfat, un singur sfat.

„Să nu râdeți, le-aș spune oamenilor să facă sport! Acesta este singurul sfat pe care pot să i-l dau cuiva: fă sport! Ai copii? Dă-i la sport de mici. Ai copii? Du-i pe munte. Nu pentru că îmi place mie pe munte; mergi cu ei pe munte și pune-i să facă un cort ca să vadă ce înseamnă frigul, cum este în arșiță, cum trebuie să-și care apa singuri, cum trebuie să-și facă focul singuri. Cred că acestea sunt singurele constrângeri la care îmi supun copilul: să știe limbi străine și să facă sport. În rest, să învețe ce îi poftește inima lui.“

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii