Cautare




, Contributor

ForbesLife |
|

Florence: O viață pentru muzică

În care este vorba despre rolul important pe care l-a avut cea mai netalentată soprană din lume în susținerea artei.
 aboneaza-te
FFJ_06086

Când vezi filmul Florence, nu poți să nu te gândești, simțind gustul lacrimilor pe care le verși datorită râsului pe care nu ți-l poți stăpâni, la o serie de întrebări existențiale și principii de viață, dintre care amintesc aici doar câteva. Cât de mult ne influențează părerea celorlalți despre noi și despre ceea ce facem? Ce înseamnă succesul, dacă nu suntem capabili să ne evaluăm singuri cu obiectivitate? Există iubire platonică și este ea suficientă? Cât de mult contează pentru fiecare să-și urmeze visele și cum influențează această decizie viețile celor din jur? Este bine să trăim într-o lume imaginară și să ignorăm cu desăvârșire părerile celorlalți? De ce nu ne recunoaștem limitele, renunțând astfel la ambiții deșarte pentru a ne putea trăi viața cu adevărat? Cât este ”interes” și cât sinceritate în aprecierile pe care le primim din partea celor din jurul nostru?

afisFlorence Foster Jenkins, personajul real căruia actrița Meryl Streep îi dă viață, în această peliculă distribuită în România de Freeman Entertainment, a fost poate cea mai netalentată cântăreață din lume, așa cum a caracterizat-o un jurnalist de la publicația New York Post. Faptul că și-a urmat visul – ajutată de soțul ei, St. Clair Bayfield, interpretat de Hugh Grant, care îi organiza concerte private și mituia ziariștii ca să scrie cronici bune –, a însemnat însă, pentru Florence, supraviețuirea. Măcinată de boală încă de la vârsta de 18 ani, muzica a fost pentru ea principalul motiv de a merge mai departe.

Mai mult decât atât, pasiunea pentru muzică a însemnat și o serie generoasă de activități de mecenat. „Florence a reprezentat un personaj foarte important în lumea artei și a muzicii din New York în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ea dona foarte mulți bani pentru a sprijini artele, ceea ce includea aprovizionarea copiilor defavorizați cu instrumente muzicale,” explică Nicholas Martin, scenaristul peliculei. „De asemenea, ea a introdus în lumea muzicii o mulțime de oameni foarte înstăriți și i-a convins să contribuie financiar pentru a sprijini muzica din oraș. Ea a oferit 1.000 de bilete pentru concertul său de la Carnegie Hall veteranilor de război, iar mulți dintre ei s-au distrat acolo mai bine ca niciodată. Se pare că ei aproape c-au murit de râs în acea seară, într-atât li s-a părut de genială și bizară! Dar știa oare Florence cum suna vocea ei de fapt? Asta va trebui să decidă publicul.”

„Florence a fost o femeie bogată, o persoană cu o poziție socială importantă, care s-a dedicat mult muzicii pe timp de război; ea l-a sprijinit foarte mult pe dirijorul Toscanini și era și o mare filantroapă. Mereu m-a dus cu gândul la Margaret Dumont, actrița care stârnea râsul în contrast cu Groucho Marx, care o tot urmărea; era pur și simplu absurdă, dar și emoționantă în același timp. Existau grupuri de oameni în New York care aveau nevoie de cultură în acele timpuri grele, iar ea a continuat să ridice moralul tuturor organizând aceste serate pentru amatori. După ce o vede pe Lily Pons pe scenă, o cântăreață franceză cu o voce incredibilă, Florence ajunge să-și dorească să cânte din nou și să ia lecții – și-abia atunci începe adevărata poveste de groază! Personajele principale, Florence și Bayfield, sunt ridicole, emoționante și absurde în același timp, dar se potrivesc foarte bine. Bayfield era un actor eșuat atunci când cei doi s-au întâlnit și au început să se înțeleagă – el și-a găsit un mod de viață, iar ea un bărbat care o iubea și avea grijă de ea, deși el era un crai. Ce și-ar fi putut dori mai mult?”, spune regizorul Stephen Frears.

 

Un lucru este cert: dacă Florence Foster Jenkins nu și-ar fi urmat visul de a cânta, lumea artei din New York-ul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial ar fi fost cu siguranță mult mai săracă, atât la propriu, cât și la figurat. Pentru că dacă nu ar fi cântat și nu ar fi crezut sincer în vocea ei, probabil că Florence ar fi murit mult mai devreme sau, oricum, nu ar mai fi fost un sponsor generos al artiștilor din acea vreme. Un exemplu edificator în acest sens este cariera lui Cosme McMoon, pianistul care a acompaniat-o pe Florence, interpretat de Simon Helberg, cunoscut mai ales pentru rolul din seria TV Teoria Big-Bang. Pentru McMoon, concertul susținut la Carnegie Hall alături de netalentata soprană a fost vârful carierei sale.

FFJ_02747„Când am citit scenariul, am trecut prin tot soiul de emoții. Am râs isteric, am plâns, mi s-a părut incredibil de profund. E vorba despre dragostea pentru muzică, dar și despre dragostea de viață și despre felul în care percepem noi viața, mereu cel mai bun, oricât ar fi de ciudat în ochii altora. Florence are o puritate aparte, nu e deloc cinică, tot ce face e pentru muzică, ea e o visătoare”, spune Simon Hellberg, care interpretează toate piesele muzicale la pian.

„Suntem foarte norocoși că Simon face parte din proiect, deoarece e un comediant excelent, dar poate să și cânte la pian niște piese extrem de dificile. Stephen a avut dreptate, nu am fi putut să ne descurcăm cu un actor care nu ar fi fost un pianist desăvârșit. El avea cea mai grea treabă de făcut, deoarece trebuia să cânte acele piese grele și în același timp să reacționeze la ce se întâmpla în încăpere. E pur și simplu extraordinar. E atât de energic, iar interpretările sale sunt impecabile; n-a făcut nici măcar o greșeală, ceea ce e incredibil”, spune Meryl Streep. care era familiarizată cu Florence Foster Jenkins, dar ideea de a lucra cu Stephen Frears a fost cel mai convingător argument: „Am o amintire vagă din primul meu an la facultatea de actorie, când studenții ascultau și dădeau mai departe o înregistrare cu Florence cântând. Stephen m-a sunat și mi-a zis: «Am un rol pentru tine, e cea mai netalentată soprană din lume», iar eu am fost încântată. Am spus că mă implic în proiect înainte să fi citit scenariul deoarece mereu mi-am dorit să lucrez cu Stephen. El și-a creat o reputație printre actori, o reputație de regizor cu care chiar ai vrea să lucrezi.”

FFJ_02407Lăsând la o parte interpretarea catastrofală, pentru Streep, povestea a avut un miez foarte delicat: „E vorba despre o relație lungă și fericită între doi oameni, ale căror proprii interese au fost satisfăcute în egală măsură de relația lor, cât și de sentimentele oneste și afecțiunea pe care și-o purtau unul altuia. Povestea e plină de emoții veritabile.”

„Adevărata Florence Foster Jenkins a fost suprema doamnă de societate,” continuă Streep. „Pe atunci, profesiile nu erau accesibile femeilor, așa că doamnele înstărite făceau munci caritabile pentru a se menține ocupate. Florence a fost o adevărată protectoare a artei în New York și așa a reușit să urce treptele sociale. Ea a făcut în așa fel încât viața muzicală a orașului să nu se piardă – a sprijinit financiar concerte la Carnegie Hall, răspândind peste tot banii pe care-i moștenise de la soțul și de la tatăl ei.”

Mai mult decât o simplă filantroapă, totuși, Jenkins a fost o femeie hotărâtă, care a vrut să-și împlinească adevărata pasiune. „Florence a fost o femeie care și-a păstrat o trăsătură pe care o avem toți când suntem copii – ea se manifestă atunci când nu ești foarte priceput la ceva în mod special, dar îți place la nebunie să-ți imaginezi cum ar fi dacă și te distrezi făcând acel lucru,” spune Streep. „E cel mai desăvârșit sens al cuvântului amator. Ea cânta doar pentru prietenii ei și pentru un public ales cu grijă – singura excepție fiind interpretarea de la Carnegie Hall – deoarece ea nu putea să cânte atât de bine, dar îi plăcea la nebunie să o facă și iubea muzica, iar acea bucurie se poate regăsi și în scenariu.”

Cronică: Hacksaw Ridge nu este un film despre război, ci o peliculă despre convingeri și crezuri, care definesc oamenii și care sunt, uneori, cele mai puternice arme

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii