Cautare




, Contributor

Explorator. De vocație, om. De profesie, povestitor. www.georgianaciofoaia.ro

Travel |
|

Fenomenul Viscri

Viscri este noua destinație-panaceu a celor care își doresc un strop de liniște ori câteva zile departe de agitația cotidiană. Eu am ajuns în Viscri undeva pe la sfârșitul verii și tot atunci mi-a venit și ideea unui material-puzzle despre tărâmul unde străinii vin să se minuneze.
shutterstock_740944996

Întâlnirea mea cu Viscri a fost specială. Auzisem despre sat, văzusem fotografii. Am ajuns într-o noapte și primul lucru care m-a cucerit atunci când am coborât din mașină a fost cerul. Atâtea stele la un loc nu mai văzusem niciodată! Cred că atunci a încolțit ideea de a sta de vorbă cu localnicii. Astfel am descoperit că, în ultimii ani, tot mai mulți bucureșteni și-au transformat visul într-o casă de oaspeți în satul Viscri. Cu trei dintre ei am povestit pentru a lua pulsul unui fenomen din ce în ce mai amplu.

Viscri 125 – Comoara din satul UNESCO

Una dintre primele pensiuni pentru oaspeți asamblate în Viscri este Viscri 125, în spatele căreia stau Mihai și Raluca Grigore. Pe larg, o familie cu trei copii, mutați din București în urmă cu nouă ani. „După aproape 10 ani de muncă într-o corporație, ne cam săturasem și era evident că nu asta ne dorim să facem pentru tot restul vieții. Ideea a venit după ce am găsit casa din Viscri, pe care o luasem inițial pentru vacanțe. În momentul în care am aflat că o să avem un copil, ne-a fost evident că nu voiam să-l creștem în București.” Dacă inițial nu au vrut să deschidă o pensiune, ci o tabără pentru copii, și-au dat repede seama că Viscri era satul ideal din amintirile fiecăruia din copilărie, unde copiii se pot juca liberi pe dealuri. După ce au terminat renovarea, au realizat că nu era un loc pentru tabere, așa că au făcut un compromis și l-au transformat în ceea ce este astăzi Viscri 125. 

Printre cele mai mari provocări de care își aduc aminte Mihai și Raluca atunci când au deschis Viscri 125 se numără finanțarea din fonduri europene. „A fost un coșmar – construcția a durat 10 luni și birocrația, cinci ani. Dar a funcționat până la urmă și, datorită finanțării, am putut să facem multe dintre lucrurile pe care ni le doream și pe care nu ni le-am fi permis altfel.” Lipsa angajaților a fost și la început, așa cum continuă și astăzi să fie, o imensă problemă. Mihai îmi prezintă chiar un paradox: nimeni nu are unde să lucreze, dar când caută pe cineva care să spele vase, nu găsește pe nimeni. „E o carență majoră de educație – nu mă refer la matematică și chimie, ci la deprinderile de bază pe care trebuie să ți le formezi în școală: să vii la timp, să respecți un program și să faci aceste lucruri zi de zi. Noi am ajuns să luăm în fiecare an tineri din Noua Zeelandă, SUA sau India, ca să ne ajute cu pensiunea și cu copiii, pentru că sunt mult mai serioși și mai doritori să muncească.”

Pensiunea și restaurantul de la Viscri 125 s-au articulat în timp, iar Mihai și Raluca spun că au avut și noroc, pentru că atunci când au deschis pensiunea, Viscri era un loc foarte cunoscut și căutat de străini, dar nu era niciun loc de cazare care să le ofere condițiile pe care le doreau. Lucrurile au mers bine încă din primul an, în care au avut un grad de ocupare de aproape 60%, iar de atunci Viscri 125 continuă să fie una dintre cele mai căutate case de oaspeți.

Cea mai frumoasă răsplată a faptului că și-au creat o oază, departe de aglomerația Capitalei, o reprezintă faptul că pot oricând să iasă din curte direct în pădure, că au un traseu de biciclete de aproape 100 de km, care pornește chiar din poarta lor, și că își pot lăsa copiii singuri în sat sau pe dealuri fără să se îngrijoreze. Nu le-ar fi putut avea pe toate acestea în București.

Am fost curioasă să aflu ce nu știe lumea care ajunge în Viscri și ar fi foarte bine să știe, iar răspunsul a venit firesc: „Faptul că e un sat mic, că nu e nimic extraordinar, că drumurile nu sunt pavate și că miroase a balegă pe stradă. Acestea sunt lucruri pe care unii le caută și sunt încântați când le găsesc. Dar sunt și mulți care sunt dezamăgiți. De aceea e bine să citești puțin despre locul în care te duci în vacanță. Și mai e un lucru foarte important: de când s-a făcut din ce în ce mai multă promovare satului, Viscri a devenit foarte aglomerat și riscă să piardă exact liniștea și caracterul pentru care era căutat. Când ne-am mutat noi aici, nu trecea nicio mașină pe stradă mai sus de casa noastră. Lucrurile s-au schimbat. Și trebuie făcut ceva pentru a proteja acest sit UNESCO. Păstrând proporțiile, și la noi se întâmplă același lucru ca în Veneția sau Barcelona: localnicii încep să nu mai poată trăi în satul lor din cauza numărului mare de turiști. Pentru asta, trebuie limitat numărul celor care pot intra într-o zi în sat, trebuie reglementat clar numărul maxim de camere de oaspeți pe care le poate suporta satul, trebuie construită o parcare la intrarea în sat și blocat accesul mașinilor turiștilor pe strada principală și altele asemenea. Dar toate lucrurile astea trebuie făcute de noi, cei din sat, pentru că Ministerul Culturii sau cel al Turismului ar fi foarte fericiți să nu fi existat aceste situri UNESCO”.

Atunci când nu se ocupă de Viscri 125, Raluca și Mihai călătoresc, își trag sufletul, se ocupă de copii, iar când vine vorba despre cele mai frumoase lucruri, răspund fără să se gândească: „Oamenii pe care i-am cunoscut în acești 10 ani. Oameni care se întorc an de an și care ne-au devenit prieteni”.

Viscri 32 – Șura Albă

Alexu și Mara Toader au lăsat în București un business și două cariere (în design grafic și avocatură) și au transformat o șură oarecare într-un restaurant în care orice ai alege, vei mai cere o porție. Pentru ei, mutarea și decizia de a începe un business nu s-au întâmplat simultan. S-au hotărât să se mute spontan în 2015, după o vizită scurtă în Viscri. „Acum, când ne uităm în urmă, și nouă ni se pare ciudat că nici măcar nu am rămas peste noapte și totuși, după o săptămână, ne-am întors în sat cu gândul să cumpărăm o casă. A durat încă aproximativ patru luni până când am semnat actele, timp în care ne-am vândut apartamentul și ne-am strâns toată viața în cutii gata de mutare. Am renunțat la un apartament cochet într-o vilă interbelică din zona Parcului Ioanid, pentru care tocmai ni se aprobase creditul, și la toate planurile de crescut copii în centrul orașului, pe unde copilărisem eu și fratele meu”, mărturisește Alexu.

Știau de la început că pe lângă avocatură și design, pe care le puteau practica de la distanță, vor investi și într-un proiect de agroturism, dar se gândeau mai degrabă la o pensiune cu circuit închis. Ideea cu restaurantul din șură a venit de la comunitate. Atunci când au fost prezentați în sat, oamenii le-au spus că satul are destule camere de închiriat și că mai degrabă ar fi nevoie de un loc de luat masa pentru turiștii care nu își petrec noaptea în sat. În plus, miza era și să ofere locuri de muncă pentru câteva doamne din sat. La început nu au fost foarte încântați de ideea unui restaurant pentru că tocmai închideau un mic business similar în București și erau conștienți de resursele pe care le consumă o astfel de activitate. În cele din urmă, au hotărât să respecte sugestia satului și au căutat soluții de a folosi o parte din echipamentele pe care le aveau deja și de a gândi conversia șurei în spațiu de luat masa.

Cele două provocări care le-au dat cel mai mult de furcă au fost timpul îndelungat de restaurare și bugetul pe care au trebuit să îl aloce, mult peste ce estimaseră inițial. „Am rămas de mai multe ori fără bani, ne-am vândut mașina și Vespa-ul cu care ne-am plimbat la nuntă, am apelat la un credit și la împrumuturi de la prieteni. Alte provocări de care ne amintim uneori au fost lipsa confortului și dificultatea de a găsi meșteri cu care să lucrăm. În primele 18 luni, am avut toate lucrurile depozitate în beci, am stat mult timp încălțați în cizme de cauciuc, dar ne-am bucurat constant la tot felul de lucruri mici. Am avut noroc că am putut să locuim cu Mihai și Raluca, de la 125”.

Deschiderea șurei a venit și ea cu un set nou de probleme. Găsirea și pregătirea angajaților, marea majoritate fără locuri de muncă în trecut, construirea unei rețele de țărani și mici fermieri cu care să colaboreze, găsirea unor soluții în care să poată achiziționa produse legal de la ei și confruntarea cu așteptările turiștilor. Au deschis șura în iulie 2017 și au lucrat amândoi în fiecare zi timp de 14-16 ore, ritm care se mai păstrează în unele zile de vară.

Investiția inițială a ceea ce înseamnă astăzi White Barn and Blue House a fost, pe lângă prețul de achiziție al casei (40.000 euro), împărțită în două zone distincte: pe de o parte restaurarea casei – construirea unor băi, racordarea la utilități, achiziția și restaurarea de mobilier și sobe, iar de cealaltă parte, conversia șurei. Lucrările, mobilierul și echipamentele au depășit 160.000 euro, o parte din ei fiind pierduți din cauza lipsei de informații, lipsa experienței sau a meșterilor potriviți. Chiar și în prezent, șura este un proiect „work in progress”. Temporal, lucrările s-au întins pe mai bine de un an și jumătate, după care au lucrat în paralel, chiar dacă șura era deschisă.

Alexu și Mara sunt de părere că nu pot pune mâna pe ceva anume, pe un singur lucru care strălucește mai puternic decât altele atunci când vine vorba despre răsplata alegerii de a se muta în Viscri. Marei îi place că poate să se implice în comunitate și să ajute și amândoi se bucură că au reușit să își construiască un cerc de prieteni în sat. „Cred că relația cu cei de aici e mult mai strânsă decât era cu oamenii la oraș. Pur și simplu, pentru că ne vedem aproape zilnic și pentru că ne întâlnim întotdeauna acasă la fiecare dintre noi, relațiile parcă sunt mai trainice. Mai sunt și momente scurte în care, pur și simplu, te oprești din treaba ta și vezi dealurile din jur sau satul întins, liniștit, cu toate acoperișurile aliniate la fel. Și te bucuri fără să știi de ce. Cheia este, probabil, să nu te concentrezi pe țiglele care trebuie înlocuite, ci de imaginea de ansamblu a acoperișului.”

Când nu lucrează pentru Viscri 32, lista activităților e destul de scurtă. „Dacă este extrasezon, mergem în București pe la Acuarela sau stăm la Deva, la părinții Marei. Eu lucrez proiecte de design sau consultanță de brand, iar Mara are câțiva clienți pe drept comercial”, îmi spune Alexu. În sezon, în puținele zile în care nu lucrează, Mara își propune să meargă cu caii pe dealuri, iar Alexu să joace baschet cu Mihai sau să meargă cu bicicleta prin pădure, sau, uneori, în Saschiz, la ceainăria unor amici.

Cine ajunge prin Viscri ar face bine să știe cât de importantă este comunitatea satului și faptul că mulți dintre ei se implică și că există o strategie de stopare a turismului pentru a nu deteriora exact atmosfera care face din Viscri un loc special. S-a lucrat mult aici în ultimii 25 de ani și acesta e unul dintre puținele locuri în care mai multe etnii coabitează și lucrează împreună. Concluzia lor este că Viscri este „un sat viu, cu țărani autentici, oi și vaci, nu un resort turistic. Și e important să rămână așa”.

Verde de Viscri – Locul în care îți poți asculta bătăile inimii

Emma Popa-Radu este una dintre puținele femei pe care le-am cunoscut și care exercită asupra mea o admirație continuă. Și-a petrecut „prima viață” în sectorul financiar, dintre care ultimii 10 ani ca partener pentru Europa Centrală și de Est la un mare fond de investiții american. S-a retras din industrie acum trei ani, ocupându-se de atunci de proiecte de investiții personale – așa cum este și cazul casei de oaspeți Verde de Viscri –, studii (învățând sau chiar predând ea însăși ocazional) și mentorat. În Viscri a ajuns prima dată acum câțiva ani, într-un retreat de dezvoltare personală, cu un mic grup de oameni de afaceri. „Am stat atunci la Viscri 125. Era luna septembrie și toate sesiunile și discuțiile le-am avut în livadă, lângă pârâu, aproape de grădina de legume, la soare, înconjurați de mult verde, liniște și, din când în când, doar de tălăngile vacilor care se întorceau de la păscut sau sunetele animalelor domestice mai spărgeau liniștea. Era o stare de bine profundă și continuă. Nu mai trăisem de mult timp așa de «așezat». Tot atunci am făcut o excursie în pădure, la căutat trufe.”

Pe Emma a cucerit-o liniștea. La scurt timp, a revenit cu o prietenă care se întorcea în țară, în vizită, și căreia îi era dor de natură și liniște. „În ciuda planurilor dinamice pe care ni le promisesem, am petrecut o zi întreagă în hamac, în livadă. O zi întreagă! Ne-am bronzat cu urmele frânghiilor de la hamac”, își aduce aminte Emma, râzând. La numai două săptămâni, a hotărât să „permanentizeze” legătura cu Viscri și doi ani mai târziu a deschis pensiunea Verde de Viscri, în amintirea verdelui din livadă de la prima întâlnire și a verdelui care înconjoară tot satul și ține până hăt, târziu, când îl acoperă zăpada.

Cele mai mari provocări în deschiderea casei de la numărul 119? „Timpul și distanța, eu locuind în continuare în București. Există meseriași foarte pricepuți în zonă, dar puțini și la mare căutare, astfel încât amenajarea a depins de disponibilitatea lor. Prietenii de la Viscri 125 mi-au fost de mare ajutor, ca localnici și mai ales când mă cuprindea nerăbdarea. Pe picior de egalitate cu mâncarea săsească de la Gerda, când ajungeam în sat. Și să nu uităm de siropul de soc pe care îl luam acasă.”

Achiziția și amenajarea s-au ridicat până la suma de 150.000 de euro, iar articularea casei Verde de Viscri a durat un an de la prima întâlnire cu locul, cu zona și până la achiziție și încă doi ani până a deschis oficial pensiunea. Între timp au fost și alte elemente care au fost pregătite: livada, prin care trece același pârâu de care s-a îndrăgostit Emma, curtea interioară, detaliile camerelor.

Cea mai frumoasă răsplată a faptului că a creat o oază, departe de aglomerația Capitalei pentru Emma? „Fetițele mele, alergând desculțe prin livadă și pe uliță. Cuibul de berze de pe acoperișul școlii, care îmi aduce aminte cât de dor îmi e de copilăria, acasă, la Mamaie și Tataie, la Craiova și de casa demolată de comuniști când aveam doar șase ani. Prietenii care îmi spun că parcă «li se oprește mintea» după o seară petrecută la Viscri.” Când vine vorba de lucrurile cele mai dragi din Viscri, Emma are o listă generoasă pe care se numără mirosul livezii, pășunile, liniștea, bicicleta pe dealuri și prin pădure, cetățile și bisericile din zonă, pârâul din livadă, mâncarea de la Gerda sau Viscri 32 și curtea vecinilor de la Viscri 125.

Am întrebat-o și pe Emma care sunt lucrurile pe care ar trebui să le știe cei care vin la Viscri pentru prima dată, iar după câteva clipe de răgaz, răspunsul a venit exact așa cum l-am simțit pe propria mea conștiință: „Cei care vin aici ar trebui să fie atenți. Și să afle cât de profund se «aude» liniștea. Cât de verde poate fi orizontul. Cât de bine este să stai cu tine, continuu.”

Pentru unii, Viscri este doar un sat. Pentru alții, Viscri e o minune. Pentru o mică parte dintre cei care ajung aici, Viscri pare să fie un fenomen. Cele mai frumoase lucruri pe care le recomandă oaspeților proprietarii caselor cu care am stat de vorbă sunt pe cât de simple, pe atât de frumoase. În afară de Biserica Fortificată de care știe toată lumea, o plimbare cu calul sau căruța pe dealuri, o tură cu bicicleta prin pădure, o degustare de mâncăruri tradiționale cu ingrediente locale pregătite de una dintre doamnele din sat, o după-amiază în livadă, un prânz la Gerda (o săsoaică care gătește cum găteau bunicile noastre odată). Ori, pentru cei care caută tihna, recomandarea lui Alexu: „Un apus de vară cu ciurda satului întorcându-se de la păscut, la intrarea prăfuită dinspre Bunești: călătorie în timp. Slow food, slow travel”.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii