Cautare




, Contributor

Fondator și owner Manadelucru.ro, birou de proiectare de arhitectură, amenajări interioare, urbanism și management de proiect.

Lifestyle |
|

Fast – Slow

Ipoteza de la care pleacă acest articol este aceea că arhitectura, aşa cum era ea definită în mod tradiţional, şi practicată ca profesiune bazată pe spaţiu, este puternic marginalizată. Timpul şi viteza au devenit scopurile majore ale lumii globalizate de astăzi. Arhitectura spaţiului a devenit impotentă, imaterială şi marginală, în timp ce arhitectura timpului a devenit din ce în ce mai semnificativă.
Dorin Stefan_contibutors

Ipoteza pe care o propune lucrarea de faţă, îşi are miezul în tocmai titlul său SLOW, într-o minimă încetinire, care să asigure un timp de reflecţie, aşa cum îl prezenta Vitruvius, folosind termenul de commentarius – verbul commentor (Gr.-a reflecta la). Pericolul prezentului FAST survine din transformarea coordonatei timp, în definiţia vitezei (V=S/T), care implică şi faptul că nu mai există timp pentru ca împrejurările să fie asimilate, totul se schimbă înainte să poată fi înţeles. Nerecunoscând precedentul, nu mai putem acţiona valabil asupra momentului eureka.

 

Ca să evităm izolarea individului angrenat într-o arhitectură FAST, a globalizării, ar trebui să revizuim ordinea procesului arhitectural. Alienarea căreia îi suntem supuşi vine şi din inversarea ordinii procesului: de la meşteşug la teorie, aşa cum era ea văzută de Vitruviu.

Acum suntem martorii naşterii teoriilor, ca opuse practicii, precum îndemnul teoretic al lui Koolhaas, „Go East!“, pus apoi în practică printr-o arhitectură ale cărei referinţe nu sunt înţelese complet, şi deci nasc frustrări majore la nivelul individului care trebuie să intre în contact cu această (arhitectură). Fără participarea celorlalte simţuri pe care le implică meşteşugul (pipăit, miros, auz, gust), totul este secătuit, lipsit de consistenţă, este redus la vizual, singurul dintre simţurile păstrate. În timp ce multe dintre instituţiile societale şi-au transferat centru de acţiune în lumea virtuală, noi, indivizii, suntem încătuşaţi într-un corp, pe care Toyo Ito îl denumeşte „corp primitive“. Boală, durere, moarte, plăcere, bucurie, confort, şi caracterul deosebit de a putea interacţiona „faţă către faţă“ (şi nu „interfaţă către interfaţă“) în lumea materială, toate acestea încă ne mai domină existenţa. Corpul uman poate să-şi fi pierdut centralitatea, dar el încă mai reprezintă centrul existenţei individului. Unul dintre motivele pentru care omul încă se mai întoarce către arhitectură este acela că ea mediază felul în care omul locuieşte în această lume (în sensul Heideggerian al locuirii, ca prerogativ etic al fiinţei omeneşti). Arhitectura deţine potenţialul de a media între tangibil şi virtual, între material şi eteric – mediere ce invocă clar un rol critic al arhitecturii. Una din posibilităţile valabile ar fi ca, în loc de o oarecare „adăpostire“ sau „acomodare“ a fluxurilor, în loc să degenereze la statutul de infrastructură, arhitectura ar putea, printr-un răspuns critic la aceste vremuri, să încetinească ritmul alert în care s-a înglobat, şi să furnizeze acea conexiune şi mediere, foarte necesară, între diversele sfere ale existenţei şi experienţei.

Citește și Locuri comune

Intro

Înţelepciunea acumulată de locuitorii nativi ai unui loc i-a făcut capabili să găsească soluţii viabile de a construi, în raport cu contextul în care construiau (fie că era vorba despre context geografic, politic sau social). Această capacitate venea dintr-un proces de încercare şi eşuare, desfăşurat de-a lungul a mai multe secole şi a dat naştere tradiţiilor vernaculare, specifice fiecarui loc din întreaga lume. Totuşi, în ultimele câteva secole, fenomene precum avansarea tehnologică şi globalizarea au creat o modă a unui stil internaţional al clădirilor, influenţate în mare măsură de lumea Vestică, şi care a sfârşit prin a-i atribui modului vernacular de a construi, un aspect depăşit, perimat. Următorul pas a fost naşterea unui şir continuu de probleme, plecând de la degradarea mediului şi până la criza identităţii arhitecturale a culturilor din întreaga lume.

Această problemă a atras atenţia profesioniştilor din domeniul arhitecturii, care au încercat să găsească metode de a redresa situaţia, atât prin accesarea unor noi principii – ale sustenabilităţii (principii asemănătoare cu ale vernacularului), şi care s-au dovedit eficiente în trecut, cât şi prin accesarea unui alt teritoriu, decât cel al mediului istoric, geografic, tehnologic, un teritoriu al socialului, al fenomenologicului, definit de curentul slow, curent ce deţine încă un caracter underground. Încercarea de a puncta, totuşi, câteva din trăsăturile cele mai comune ale arhitecturii vernaculare, ar include:

– utilizarea tehnologiilor tradiţionale

– respectarea unor legături strânse cu contextul mediului local

– utilizarea materialelor provenite din surse locale

– construcţie făcută de proprietar/comunitate /meşter

Arhitectura vernaculară reprezintă o mare parte a experienţelor zilnice, reprezentând, astfel, o calitate, sau un „sens al locului“, ce se face simtit prin interacţia mediului nostru fizic cu miturile culturale. Proporţiile, formele, modelele materialelor, lumina, întunericul, circulaţia aerului, acoperişul şi grădina dau forma acestui sens. „Sensul“ locului poate fi, adesea, echivalent confortului, sau apartenenţei la un anumit spaţiu – „locuirea într-un cosmos coerent“, cultura în care se resimte cel mai puternic acest sens al locului fiind cea japoneză. Principiile pe care le presupune vernacularul evolutiv sau arhitectura slow, îmbrăţişează schimbarea progresivă, prin design cugetat şi echilibrat. Pe scurt, aceasta nu este o încercare de a îngheţa arhitectura într-un cadru muzeeal, ci este, în schimb, un efort de a o împinge la un nou nivel – transformând-o într-un element vital şi rezonabil al oraşului viitor, menţinând, în acelaşi timp caracteristicile de valoare, pe care le-a asimilat până în prezent.

SLOW nu presupune stopare, încremenire în timp şi spaţiu, ci încetinire asumată şi studiată. „Obiectivul nostru nu ar trebui să fie acela de a renunţa la materie, ci, mai degrabă, acela de a căuta o formă a materiei, alta decât obiectul. Cum se numeşte acea formă – fie că se numeşte arhitectură, grădină, tehnologie computaţională – nu este important. Până când aceastei forme îi este atribuit un nou nume, eu îi voi spune «anti-obiectul».“ După cum sugerează Christopher Alexander, „cultura ce se mişca, odată, foarte lent, permiţând un timp amplu pentru adaptare, se schimbă, în prezent, atât de repede, încât adaptarea nu mai poate ţine pasul cu ea. Nici nu a început bine o etapă de adaptare, căci cultura deja ia o altă întorsătură, forţând o nouă direcţie de adaptare. Astfel, niciun proces de adaptare nu este, vreodată, finalizat“.

Citește și A învăţa să ne facem viaţa mai frumoasă

Arhitectura Fast – arhitectura fluxurilor

În timp ce spaţiul tradiţional se bazează pe noţiuni de proximitate şi contingenţă fizică, spaţiul fluxului se bazează pe simultaneitatea evenimentelor şi a interacţiunilor care se desfăşoară pe distanţe întinse. Spaţiu fluxurilor se prezintă astfel, ca o nouă formă spaţială de „societate în reţea“, la fel cum oraşul şi regiunea reprezentau forme spaţiale ale societăţii industriale.După cum regăsim şi în scenariul propus de Castells 02., tendinţa actuală dominantă a societăţii fast, se îndreaptă înspre un spaţiu a-cultural şi a-istoric, ce are ca scop impunerea unei logici globale asupra locurilor dispersate şi segmentate, caracterizate de o crescătoare lipsă de relaţionare, unele faţă de celelalte, şi care sunt din ce în ce mai puţin capabile să împărtăşească coduri culturale. Ne îndreptăm, deci, înspre o „schizofrenie structurală între fluxuri şi locuri“, datorată mediului fast în care ne angrenăm, în care viaţa se desfăşoară în universuri paralele, ai căror timpi nu se pot întâlni, pentru că sunt înfăşuraţi în dimensiuni ale spaţiului social, complet opuse.

Pentru a putea vorbi despre formă, fie ea şi a fluxurilor, este nevoie să aducem în discuţie materia / materialul, expunând dificultatea pe care o presupune concilierea dintre stabilitatea materială a arhitecturii şi fluiditatea virtuală a fluxurilor.

Arhitectura, ca profesie, este forţată la o redefinire a practicii sale, să înţeleagă şi să îmbrăţişeze implicaţiile complexe şi materiale ale fluxurilor asupra mediului înconjurător, şi să facă trecerea de la designul static al formelor construite, la acela al forţelor dinamice. Ceea ce caracterizează, cu siguranţă, noul interes al arhitecţilor faţă de fluxuri, este convingerea că fluxurile, însele, constituie materia primă a designului, la fel cum o face cărămida, sticla, sau betonul. Practic, aceste spaţii de tranzit, spaţiile fluxurilor, sunt spaţiile la care Marc Auge se referă folosind termenul de „non-spaţii“, ele fiind definite ca opus al spaţiului real, spaţiul public tradiţional. Aceste non-spaţii reprezintă răspunsul deliberat în faţa fenomenului globalizării, o expresie „naturală“ a felului în care fluxurile tind să se materializeze în spaţiul urban – forma fluxului.

 

De la flux la loc, de la fast la slow

Plecând de la premisa că spaţiul locurilor încă se bazează pe noţiunea de proximitate şi contingenţă fizică, noul spaţiu al fluxurilor se bazează pe simultaneitatea evenimentelor şi interacţiunilor, desfăşurate pe distanţe considerabile. Dacă considerăm faptul că în contextul prezentului articol, această opoziţie dialectică între flux şi loc constituie un adevăr inflexibil, atunci spaţiul locului şi al experienţelor reale, care oferă, de altfel, posibilitatea dobândirii şi întreţinerii unei identităţi, ar trebui să se contracte inevitabil, ajungând la o diluare până la extrem a spaţiului aferent traiului nostru zilnic. În accepţiunea unora care susţin din plin curentul Fast, cu toate implicaţiile sale, inclusiv standardizarea, aceasta din urmă conţine şi o dimensiune creativă a standardizării, sugerând faptul că procesul de standardizare nu este chiar atât de sistemic şi determinat, pe cât poate părea. Astfel, susţinătorii curentului duc la extrem această teorie, afirmând că standardizarea dă naştere mai multor diferenţe, decât asemănări; intensificarea sa implică crearea mai multor straturi de structuri generice, care permit combinaţii infinite şi variaţiuni aproape nelimitate.

Continuăm zilnic să oscilăm între fast și slow, rupţi dihotonomic între cele două, dar cu aparenţa oamenilor întregi, coerenţi cu vieţile noastre.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii