Cautare




, Contributor

Comentarii/Editoriale |
|

Experimentul Berlin

lucian_georgescu.jpg
Ciudat festival de film anul ăsta, cu un soare strălucitor și terase deschise în februarie, o piață de film în cădere liberă și un imens sentiment al vidului plutind deasupra unui Metropolis care pare să fi pierdut din populație de parcă lumea a plecat să facă plajă la Soci.

Directorul festivalului, Dieter Kosslick, s-a străduit din răsputeri (ca de obicei) să întreacă în glamour Cannes-ul și a adunat vedete cu lopata, de la Déneuve la Lea Seydoux, Tilda Swinton sau Uma Thurman, de la Vigo Mortensen și Pierce Brosnan pînă la distribuția Monuments Men care a dansat conga în Potsdamer Platz, nu departe de locul unde Ornella Muti cînta Felicità în duet cu un Al Bano cu panama pe cap, estompînd clopotele funeraliilor de presă ale lui Shirley Temple. Așadar, o Berlinală de-a dreptul post-modernă.

Gurile rele de la mesele celebrului Florian (restaurantul iconic al Berlinului de Vest unde mai ai șansa să îl întîlnești pe Wim Wenders, unul dintre cotizanții istorici) bîrfe au tradiționala lipsă de gust a directorului Festivalului de la Berlin și lista de filme din competiția oficială.

„Qu’est ce que le cinéma?” pare a se întreba retoric-bazinian Kosslick, experimentînd o selecție contradictorie din care înțelegem că specificul cinematografic este în continuare nedefinit, la mai bine de un secol de la dezbaterea aprinsă a teoreticienilor pe acest subiect.

Văzînd Aimer, boire, chanter al lui Alain Resnais mă gîndeam că selecționerii sînt puși pe șotii. „Doamne – mi-am spus – dacă o fi bătrînul slab de înger și ăștia îi dau un premiu?” – lucru care s-a și întîmplat (Berlin e un etern experiment…), doar că Resnais părea a fi fost prevenit, așa că nu a fost nevoie de nici o resuscitare pe scenă sau de vreo buiotă pusă de Sabine Azéma (ori poate mai bine Sandrine Kiberlain?), ci doar de frecția eternului Kosslick care a apărut în poză alături de autorul lui Hiroshima mon amour la mai bine de jumătate de secol după ce acesta inovase cu adevărat limbajul cinematografului.

Am mai văzut 71, un debut britanic magistral (bineînțeles, total ignorat de juriu –  subiectul revoltelor din Belfast nemaifiind suficient depolitically incorrect pentru Berlin) și alte experimente, precum documentarul în 3D al lui Wenders (Catedralele culturii), Tui Na al lui Liu Yi (premiat pentru rolul imaginii într-un film despre lumea maseurilor orbi), Al doilea joc (un Porumboiu post-godardian), Răpirea lui Michel Houellebecq (binevenită pentru a preîntîmpina recidiva regizorală a marelui scriitor) și, nu în ultimul rînd, Night Will Fall al lui André Singer, despre ultimul Hitchcock neterminat, montaj al materialului filmat la intrarea trupelor britanice în lagărul de la Bergen-Belsen.

luciangeorgescu.com

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii