Cautare




, Contributor

Modă |
|

Eternele şi fascinantele rochii de seară: o expoziţie-spectacol la Muzeul Victoria&Albert

Erdem_AW_2008._Photograph__David_Hughes_.jpg
De ce o rochie de seară poate spune mai multe despre sufletul unei femei decât un roman-fluviu. Şi, mai ales, cum a ştiut moda să exploateze acest lucru.

,,What’s in a name?“, îl întreabă Julieta pe tragicul ei Romeo, în capodopera shakespeariană care le poartă numele. „Un trandafir, orice nume i-ai da, va mirosi la fel de frumos“. Corect, dar nu universal valabil, mai ales dacă raportăm parabola Julietei și la rochii. O creaţie cu etichetă „Oscar de la Renta“, „Christian Dior“ sau „Chanel“ va fi mereu o sursă mai mare de inspiraţie şi dorinţă decât o creaţie cvasianonimă, nu doar prin prisma numelui, ci mai ales a istoriei și a poveștilor cu care o învăluie automat pe posesoare.

Şi, oricât de straniu ar părea, când am intrat în holurile „Victoria&Albert Museum“ din Londra pentru expoziţia temporară „Rochii de seară: strălucire britanică din anii ’50 până în prezent“, exact această replică shakesperiană mi-a venit fără să vreau în minte. „What’s in a dress?“. Ce e aşa de fascinant-magnetic la rochiile de seară încât creatorii lor să reușească să ne păstreze în mrejele lor de secole întregi?

Deși nu e bine să cauţi vina în exterior, după vizita la Victoria&Albert meteahna adorabilă a cochetăriei îmi pare mai scuzabilă ca oricând, fiind cu adevărat veche de când lumea și vanitatea la un loc.

În 1953 spre exemplu, presa londoneză consemna cu îngrijorare cum Norman Hartnell, cel mai faimos couturier britanic al vremii, fusese spitalizat pe motiv de epuizare, în urma valului de solicitări primite din partea aristocraţiei britanice pentru rochii de seară pentru ceremonia de încoronare a Reginei Elisabeta a II-a (Hartnell a semnat însăși rochia Reginei).

Dintre toate popoarele, britanicii chiar au deplina autoritate morală de a pune cap la cap o asemenea expoziţie de rochii: într-o ţară în care totul se învârte de secole în jurul calendarului regal, evenimentele care să solicite creaţii elegante, romantice și cât mai spectaculoase sunt practic nelimitate.

Indiferent de secol, punctul de plecare rămâne același: rochia trebuie să fie atât de rafinată și originală încât să atragă toate privirile asupra posesoarei ca asupra unei apariţii aterizate dintr-o altă lume. Altfel spus, indiferent dacă oamenii prezenţi sunt aceiaşi care te văd de zece ori într-o săptămână şi te cunosc de-o viaţă-ntreagă, încă îţi mai doreşti ca intrarea ta într-o încăpere să stârnească exclamaţii de uimire. Aici intervenind, de fapt, factorul „rochie“.

Sârguinţa fashionistelor a născut, de multe ori, situaţii extreme, caracterizate prin ilaritate: istoria consemnează cum prin anii ‘50 o doamnă din înalta societate britanică a trimis tuturor personajelor de gen feminin din anturajul ei o invitaţie la petrecere pe care titra „Dress bewitchingly“ („Fiţi vrăjitoare“), îndemânându-le astfel să facă un efort pentru a arăta cât mai elegant. Din păcate pentru ele, elanul vestimentar exacerbat le-a făcut pe foarte multe doamne din epocă să interpreteze codul de conduită mot-a-mot, venind îmbrăcate ca… vrăjitoare.

Un lucru este cert: rochia de seară îndeplinește automat și rolul de costum de scenă, rămânând, indiferent de sezon, un „stat în stat“ în universul modei: indiferent dacă se poartă catifeaua sau mătasea, lung sau scurt, dacă stilul rock sau cel baroc reprezintă cerinţa absolută a perioadei, rochiile de seară rămân creaţii-spectacol.

Se schimbă culori și detalii, niciodată show-ul pe care fiecare femeie îl pune în scenă pentru a se simţi, pentru o seară, nu neapărat cea mai frumoasă femeie din lume, dar măcar cea mai frumoasă dintr-o încăpere.

Având în vedere miza atât de ridicată, curatorii expoziţiei de la Victoria&Albert mi-au părut deosebit de curajoşi aducând laolaltă creaţii dintre cele mai variate, într-un mix bine-dozat de stiluri, materiale și abordări ale rochiei de seară ca piesă de rezistenţă în garderoba feminină. Toate au un numitor comun: au fost create în ultimii 50 de ani, în ateliere din Londra, de către designeri care, indiferent de originea lor, se inspiră și lucrează de ani de zile în Marea Britanie.

Astfel, avem de-a face cu creaţii emblematice Vivienne Westwood și Alexander McQueen, puse în rând cu mult mai tinerele (și câtuși de puţin britanicele) Mary Katrantzou sau Atsuko Kudo.

Dacă Katrantzou a înrobit lumea întreagă cu rochiile imprimate digital, japoneza Kudo are ca specialitate rochiile elegante din… latex, un material cunoscut mai degrabă ca materie primă pentru accesorii erotice decât pentru creaţii elegante potrivite balurilor aristocraţiei britanice.

Creaţia lui Kudo selectată pentru expoziţie – o rochie de seară din latex beige cu imprimeu de dantelă – reușește să păcălească privirile și de la depărtare să se confunde îndeajuns de mult cu mătasea. Totuși, ambiţia creatoarei merge chiar mai departe de încăperile muzeului V&A.

„Într-o zi mi-ar plăcea s-o văd pe Regină purtând una dintre creaţiile mele din latex“, afirmă ea. „Ceva șic și strălucitor“. Cu toată bunăvoinţa curatorilor expoziţiei și cu toată pasiunea pentru culori a cochetei Regine Elisabeta a II-a, mă îndoiesc sincer că voi trăi să văd realizarea ambiţiei micuţei japoneze. Deși, nu se știe niciodată…

Deloc întâmplător, Hardy Amies spunea că „disciplina cea mai bună de care are nevoie un designer este un client înzestrat cu bun-gust“. În vremea balurilor de odinioară, femeile se adresau couturierilor cu solicitarea de a li se crea câte o rochie care să se potrivească unei anumite bijuterii scumpe sau unei ocazii speciale, foarte multe piese din expoziţie fiind, astfel, rezultatul colaborării constante dintre o anumită personalitate și couturierul preferat al epocii sale.

Ca dovadă, printre piesele de rezistenţă ale expoziţiei se numără rochia albă Catherine Walker decorată integral cu câteva mii de perle (simbol al Orientului), pe care a purtat-o Lady Di în timpul vizitei în Japonia sau rochia Vivienne Westwood în stil rococo-rock (cu straturile de tulle franjurate cu foarfeca pentru a da impresia de neglijenţă studiată), creată pentru Lady Bianca Job-Tyoran cu ocazia Queen Charlotte Ball, în 1994.

În expoziţie se mai află, ca piesă de rezistenţă, și superba rochie realizată de Elizabeth Emanuel pentru Elizabeth Hurley, purtată în legendara reclamă la parfumul casei Estée Lauder din 1999, „Pleasures“. Tot Emanuel a realizat, în 1981, rochia de mireasă a Dianei Spencer la nunta cu Prinţul Charles, creaţia expusă la „Victoria & Albert“ împrumutând același gen de fustă, extrem de amplă și princiară. Deși pare o creaţie dintr-o singură bucată, frumoasa rochie „Pleasures“ se compune, de fapt, dintr-un corset, o fustă voluminoasă și o trenă detașabilă.

Deosebit de originală este și o creaţie Cindy Beadman din satin de mătase, datată la sfârşitul anilor ’70, care seamănă cu o… plapumă cu trandafiraşi roşii. Pe poale, rochia are brodată o poveste. „I took the rose and to his great surprise it did not turn to ashes…“ am citit pe una dintre laturi. Continuarea… pe faldul următor.

Și, parafrazând o melodie franceză a lui Gilbert Becaud – „L’important c’est la rose“ – importantă este întotdeauna „la robe“. Nimic nu este prea mult, de dragul spectacolului şi al poveştii. Totuşi, nici măcar romantismul unei astfel de expoziţii nu poate învinge pragmatismul şi corectitudinea politică.

N-am putut să nu observ cum lumea modei nu uită cu niciun prilej să taxeze ieşirea stupidă a lui John Galliano, care l-a costat conducerea artistică a Dior şi, ironic, chiar și hăţurile propriului său brand, „John Galliano“.

Dacă în nota explicativă a fiecărei rochii se făcea invariabil precizarea „Oferit de către designer pentru această expoziţie“, în cazul unei creaţii John Galliano, plăcuţa titra, pentru prima oară, altfel: „Oferit de către casa de modă pentru această expoziţie“. E oficial: Galliano a murit ca designer, transformându-se într-o entitate abstractă, semn că moda mai și iartă, dar de uitat sigur nu uită niciodată. Are mai multe nuanţe decât gama Pantone şi poate interpreta totul după subtilităţi abia descifrabile cu lupa. Poate și de aceea găsește, de secole, atât de multe în comun cu sufletele noastre.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii