Cautare




, Contributor

Lucrează în PRIVATE EQUITY, crește doi copii, cumpără mult mai multe cărți decât va putea citi vreodată și își pune constant întrebări despre cum ar trebui trăită viața.

Lifestyle |
|

Episodul 8. Lecții de pierdut cuvintele

Unul dintre obiectivele mele pe 2020 (știu, și mie îmi vine să râd când mă gândesc că aveam așa ceva, ce vremuri inocente erau în ianuarie!) a fost să mă pun la punct cu germana. Momentan, vorbesc doar suficient cât să comand, în perioada dinainte să se închidă cafenelele, un cappuccino cu lapte de ovăz și o porție de ouă la pahar cu Schnittlauchbrot (pâine cu unt și arpagic verde, marea mea descoperire culinară vieneză). 
Alexandra Florea_Contibutor

Înțeleg, în mare, ce se întâmplă pe grupul de WhatsApp al părinților de la școala fiicei mele, dar nu pot să contribui cu mare lucru, nici să stau la taclale cu celelalte mame când o las pe E dimineața la școală – când încă se mergea la școală. 

Asta nu m-ar deranja foarte tare, small talk-ul cu alți părinți e oricum din categoria tortură psihologică, dar aș vrea totuși ca într-un viitor nu foarte îndepărtat să mă pot înțelege cu doamna de la brutărie, pentru că are tot felul de minunății în galantar aș vrea să i le cer pe limba ei. Mai visez și că, atunci când vom avea din nou voie să ne adunăm mai mult de cinci persoane într-o cameră, o să merg la un seminar la Institutul Viktor Frankl și o să înțeleg tot ce se discută, ba chiar voi putea pune întrebări inteligente și avizate despre logoterapie și căutarea sensului vieții. La un nivel mai puțin rarefiat, am și o fantezie despre cum, data viitoare când intrăm în Austria, iar la controlul pașapoartelor fiica mea livrează din nou replica ei preferată („Mami e singura din familia noastră care nu vorbește germana”), eu îi zâmbesc larg ofițerului de frontieră și îi spun, cu un accent vienez impecabil: „Fiica mea a avut întotdeauna un simț al umorului foarte bine dezvoltat. Seamănă cu mama ei”.

Sigur, un prim pas util în realizarea acestei fantezii ar fi să putem ieși din țară, ca să avem de unde ne întoarce, dar cum nu pot face mare lucru în ceea ce privește evoluția pandemiei, am decis să mă concentrez pe lucrurile pe care le pot schimba – în cazul de față, nivelul propriei ignoranțe. De vreo lună încoace, fac lecții de germană pe Zoom în fiecare sâmbătă dimineață. Colegele mele de grup sunt o tânără pianistă japoneză și o doctorandă din Filipine, iar timpul pe care îl petrecem împreună e dedicat în cea mai mare parte declinării adjectivului și exersării prepozițiilor. Există în germană o serie de prepoziții frivole, ca să nu zic chiar promiscue, care flirtează ba cu dativul, ba cu acuzativul, în funcție de context, ceea ce mi se pare absolut lipsit de maniere.

Dar de departe cea mai chinuitoare parte a lecției sunt referatele. În fiecare săptămână, avem de scris câte un scurt referat pe o temă prestabilită și, de regulă, mult prea ofertantă pentru nivelul germanei mele. De exemplu, ultimul referat pe care l-am scris (și pe care mi l-a corectat înainte de lecție fiul meu de 10 ani, cu pix roșu și cu o plăcere mult prea evidentă) era pe tema „Este omul esențialmente bun?”. Surpriză: o comparație doctă între tezele filosofice ale lui Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau e relativ dificilă când ai vocabularul unui copil de patru ani. Mi-a luat zile întregi să scriu două paragrafe. Partea interesantă însă e că lipsa cuvintelor m-a obligat să gândesc altfel – mai simplu și mai clar. Fără luxul de a mă ascunde în spatele unul fluviu de cuvinte potrivite, a trebuit să îmi clarific mai întâi mie, mult mai precis, esența a ceea ce vreau să exprim. Obligată să caut în dicționar jumătate din cuvintele pe care voiam să le folosesc, a trebuit să devin mult mai selectivă apropo de ce merită într-adevăr spus. Am învățat și să îmi recunosc limitele și să le accept cu resemnare: atât pot acum, o să încerc în fiecare zi să fac mai bine.

Traversăm o perioadă care e greu de explicat; o trăim nu în cuvinte, ci în simptome – fizice, psihosomatice, reale, imaginare, temute sau ignorate. Îi facem față fiecare cum putem: unii înecându-se în statistici, în știri și comentarii ale experților sau încercând să găsească vinovați, alții căutând partea plină a paharului, încercând să pretindă că nimic nu s-a schimbat, ori… luând lecții de germană. Și, bineînțeles, îi judecăm și comentăm cu îndârjire pe cei al căror mecanism de apărare e altul decât al nostru.

Poate că e momentul să ne pierdem puțin cuvintele. Să înțelegem mai întâi clar, noi pentru noi, prin ce trecem și ce emoții încercăm, de fapt, să exprimăm, fără să uităm că furia camuflează emoții mult mai adânci, nuanțate și pline de vulnerabilitate. Să ne întrebăm ce merită, într-adevăr, spus și ce nu. Și pentru că aproape sigur o să greșim, într-un fel sau altul, în perioada asta, să ne tratăm cu compasiune, pe noi înșine și pe cei din jur. Atât putem acum, o să încercăm în fiecare zi să facem mai bine.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii