Cautare




, Contributor

Lucrează în PRIVATE EQUITY, crește doi copii, cumpără mult mai multe cărți decât va putea citi vreodată și își pune constant întrebări despre cum ar trebui trăită viața.

Lifestyle |
|

Episodul 7. Despre conversații imposibile

Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la MBA a fost faptul că puteam discuta cu colegii mei despre absolut orice: de la probleme de evaluare a companiilor la on-line dating (trecând și prin scopul vieții și al universului, mai ales după al doilea pahar de vin), nu cred că există subiect pe care să nu-l fi abordat în cei doi ani pe care i-am petrecut văzându-ne la fiecare două săptămâni. Există însă o conversație la care am eșuat jalnic – cea despre inegalitatea de gen.
 aboneaza-te
Alexandra Florea_Contibutor

Amsterdam, la un pahar tihnit în barul hotelului, după o zi minunată petrecută cu barca pe canalele din jurul orașului. În jumătate de oră de conversație pe tonuri din ce în ce mai ridicate, am reușit să nu ne comunicăm absolut nimic, în afară de adevărul dureros de evident că nu reușeam deloc să ne înțelegem. Cum de reușisem să vorbim până atunci, cu inteligență, compasiune și echilibru de toate părțile, despre subiecte care păreau cel puțin la fel de spinoase, iar acum ne dovedeam complet incapabili să ne ascultăm unii pe alții?

Din păcate, conversația noastră era un exemplu tipic de ceea ce Douglas Stone, Bruce Patton și Sheila Heen de la Harvard Negotiation Project numesc simplu „o conversație dificilă”. O conversație este dificilă „de fiecare dată când ne simțim vulnerabili, când este implicată stima noastră de sine, când miza este importantă, iar rezultatul incert, când ținem mult la subiectul care este discutat sau la persoanele cu care discutăm acest subiect”.

În cartea lor „Difficult Conversations” (a cărei lectură integrală v-o recomand cu cea mai mare căldură – a fost tradusă și în română, sub titlul „Comunicarea defectuoasă”), cei trei autori propun o rețetă pentru abordarea inteligentă a conversațiilor dificile. E nevoie să înțelegem, spun ei, că orice conversație dificilă e, de fapt, suma a trei conversații diferite: cea despre fapte, cea despre emoții și cea despre identitate.

Situația de fapt este, de regulă, mai complexă decât percepția limitată a fiecăruia dintre participanți. Intrăm pe terenul minat al unei conversații dificile cu credința că avem deja toate informațiile de care avem nevoie. Mai mult, presupunem că înțelegem intențiile celeilalte părți și că știm foarte clar a cui este vina. Adevărul este însă că, în cele mai multe cazuri, ne lipsesc bucăți importante din puzzle-ul faptelor, iar singurele intenții de care putem fi siguri sunt ale noastre (iar asta doar presupunând că suntem complet sinceri cu noi înșine). Vina, bat-o vina, e un concept pe care autorii ne recomandă să îl aruncăm complet pe fereastră. Orice situație care duce la o conversație dificilă e cel mai probabil rezultatul unui cumul de factori, la a căror apariție au contribuit, în măsură mai mare sau mai mică, acțiunile mai multor persoane. Scopul nostru nu trebuie să fie găsirea și pedepsirea unicului vinovat, ci descoperirea modului în care acțiunile fiecăruia au contribuit la rezultatul final.

Pare destul de anevoios, nu? Lucrurile devin și mai complexe atunci când ne uităm la a doua conversație. În situațiile cu încărcătură emoțională puternică, avem tendința nefericită de a reacționa în moduri extreme: fie să încercăm să intrăm în „modul robot”, considerând că emoțiile sunt irelevante și nu-și au locul în conversație, fie, dimpotrivă, să le descătușăm complet, dând drumul unei avalanșe de furie/frustrare în care sentimentele noastre sunt singurele exprimate și ascultate (mai ales că, să fim serioși, e vina celuilalt că am ajuns în situația de a avea aceste emoții, nu?). Din păcate, ambele abordări sunt sortite eșecului. Emoțiile, departe de a fi irelevante, sunt chiar miezul problemei. O soluție, fie ea chiar și cea corectă, oferită înainte ca fiecare parte să simtă că a reușit să își exprime – și, mai ales, că i-au fost ascultate – sentimentele, va fi probabil refuzată.

Dar cele mai spinoase sunt conversațiile care ne pot pune sub semnul întrebării aspecte esențiale ale identității: sunt sau nu competent, sunt sau nu o persoană integră, sunt sau nu demn de a fi iubit? Aici, inamicul principal este o atitudine de genul „totul sau nimic” – de exemplu, „sunt fie un profesionist impecabil, fie un impostor” – care ne pune în imposibilitatea de a accepta și integra informații negative despre noi înșine fără a ne pierde stima de sine. Soluția recomandată de cei trei autori? În primul rând, să devenim conștienți de situațiile pe care le resimțim ca amenințări la adresa identității noastre; ele vor fi diferite pentru fiecare dintre noi și e nevoie de un efort real de autocunoaștere pentru a le identifica. În al doilea rând, să acceptăm trei adevăruri fundamentale: că, invariabil, vom face greșeli (măcar din când în când); că intențiile noastre sunt complexe (nu întotdeauna 100% pozitive); că în majoritatea cazurilor în care există o problemă, acțiunile noastre au avut o contribuție (ceea ce nu este echivalent cu a ne asuma vina pentru situația respectivă!).

Discuția noastră din Amsterdam a fost, din păcate, echivalentul conversațional al unei grenade, cu un scor apropiat de 10/10 pe fiecare dintre cele trei paliere. N-am ratat nici evaluarea faptelor strict prin prisma propriei experiențe („Nu înțeleg de ce vă plângeți atât de discriminare, habar n-aveți cum e să fii bărbat și să ratezi promovarea pe care o meritai pentru că a venit directiva de sus că trebuie mai multe femei în management”), nici trecerea în modul robot („Evident că nu putem avea o discuție dacă sunteți așa de ambalate, nu e cazul să deveniți isterice”), urmată previzibil de o criză de nervi din partea femeilor. Ca să nu mai vorbim despre terenul minat al identității – pentru bărbații devotați carierei, convinși că au ajuns în pozițiile lor strict pe merit, a accepta că cel puțin o parte din succesul lor se datorează faptului biologic de a nu se fi născut femei le amenință puternic identitatea de „self-made men”; pentru femeile care simt că și-au petrecut întreaga viață lucrând cel puțin la fel de mult precum colegii lor bărbați și, ca s-o parafrazăm pe Ginger Rogers, „dansând în sens invers și în pantofi cu toc”, fără să se bucure de aceeași recunoaștere profesională, a accepta că o parte din greutățile cu care se confruntă sunt generate de propriul comportament sau de propriile concepții e o amenințare cel puțin la fel de dură la adresa identității lor de profesionist competent.

Mai mult decât atât, probabil că ce ne doream, de ambele părți ale tranșeei, era, pur și simplu, să îi convingem pe ceilalți că avem dreptate. Din păcate, acest scop nu e ideal pentru o conversație dificilă de succes. Stone, Patton și Heen spun că există doar trei scopuri pe care trebuie să le urmărim în astfel de cazuri: (1) să înțelegem perspectiva celuilalt; (2) să ne exprimăm propriile opinii și sentimente, propria poveste; și (3) pe aceste baze, să încercăm împreună să găsim moduri de a îmbunătăți situația.

Au trecut deja câțiva ani și, deși ne-am mai tot văzut, încă n-am avut niciunii curaj să încercăm din nou discuția. Dar am luat din nou la citit „Difficult Conversations”, cu creionul în mână, și am speranțe mari pentru reuniunea de zece ani…

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii