Cautare




, Contributor

Lucrează în PRIVATE EQUITY, crește doi copii, cumpără mult mai multe cărți decât va putea citi vreodată și își pune constant întrebări despre cum ar trebui trăită viața.

Lifestyle |
|

Episodul 5. Jocurile vârstelor – exerciții de inspirație

Unul dintre lucrurile ciudate pe care le făceam când eram adolescentă era să verific vârsta oamenilor pe care îi admiram, ca să văd dacă sunt mai tineri sau mai bătrâni decât mine. Dacă erau mai în vârstă, asta era o victorie - însemna că mai am timp să-i ajung din urmă.
Alexandra Florea_Contibutor

N-am spus asta nimănui altcuiva și n-am recunoscut-o, de fapt, în mod explicit, nici față de mine; îmi spuneam că sunt doar curioasă. La nivel rațional, mi-era clar că, dacă, de exemplu, Alanis Morissette e cu cinci ani mai mare decât mine și a scris Jagged Little Pill la 21 de ani, asta nu înseamnă nimic pentru șansele mele de a scrie un album cult până la aceeași vârstă (mai ales că la momentul respectiv mă credeam afonă, nu scrisesem vreodată nici măcar un vers de cântec, iar ideea de a cânta în fața altcuiva mă înspăimântă chiar și în ziua de azi).

Dar când privești înainte de la 16 ani, cei cinci ani care te despart de 21 încă par nesfârșiți. Dacă mijești un pic ochii și dai la o parte fărâma de minte de adult rezonabil care începe să ți se strecoare, perfid, în cortexul prefrontal, viitorul e încă țara tuturor posibilităților. Ai timp să realizezi orice. Asta înseamnă însă că admirația de adolescent e, de fapt, despre tine, nu despre cei pe care îi admiri; cum e cântecul acela despre anii de liceu? „Și te vezi, legendar, Prometeu” – e obișnuința copilărească de a te vedea, întotdeauna, ca eroul principal.

Cu vremea, am pierdut obișnuința de a-mi cataloga admirațiile pe promoții; în mare parte, sunt convinsă, și pentru că din ce în ce mai mulți oameni pe care îi admir sunt (unii mult, mult) mai tineri decât mine. Dar asta m-a obligat să învăț să admir altfel, m-a obligat să întorc întrebarea ascunsă în jocurile mele cu vârstele din adolescență de la „oare eu mai am timp să ajung acolo?” la „ce pot învăța acum de la cum trăiește omul acesta?”; de la „oare pot să îl/o ajung din urmă” la „cum pot să îl/o las să mă inspire?”.

Când am început să mă apropii de 40 de ani, m-am gândit că e cazul să stau la o mică discuție cu timpul. Mă așteptam ca schimbarea de prefix să mă destabilizeze, să mă zdruncine, să mă oblige să văd anii pe care îi am înainte ca limitați, puțini, fragili. Viața mea se măsoară acum altfel; în cinci ani, fiica mea de opt ani o să fie ea adolescentă, iar eu voi fi (sau poate sunt deja?) „o femeie de vârstă mijlocie”. Asta nu e o descriere de eroină, nu? Sună mai degrabă ca personajul secundar par excellence, sau poate victima anonimă a crimei din primul act.

Doar că, și la aproape 41 de ani, viitorul mi se pare în continuare plin de posibilități, ba chiar mă simt mai optimistă decât îmi aduc aminte să fi fost vreodată. N-o să pretind acum că am o relație complet armonioasă cu timpul. Sigur că mă enervează să văd fiecare nou rid; sigur că nu mă încântă faptul că am început să am o ușoară preferință pentru rochiile cu mâneci, pentru că brațele mele nu mai sunt ce-au fost, chit că le antrenez mai abitir ca oricând. Dar sunt brațe puternice, care încă pot să care 25 de kilograme de copil pe jumătate adormit din pat la masa din bucătărie, ca să mănânce repede ceva înainte de școală; iar ridurile mele, așa enervante cum sunt, sunt semne că am râs mult și am zâmbit cu tot sufletul. Corpul și mintea mea poartă semnele tuturor anilor pe care i-am lăsat în urmă, dar aștept cu drag să văd ce-mi vor aduce deceniile pe care sper să le mai am în față.

Iar asta în mare parte pentru că în ultimii cinci-șase ani mi-am adunat, încet și aproape ca din întâmplare, o nouă promoție de admirații, formată din femei trecute (unele semnificativ) de 50 de ani. Sunt majoritatea scriitoare sau jurnaliste, de care m-am apropiat inițial citindu-le și despre care am aflat apoi din ce în ce mai multe. Faptul că sunt mai în vârstă decât mine e important, dar nu pentru că m-am întors la obiceiul adolescentin de a-mi măsura forțele cu eroinele mele, ci pentru că ele îmi arată cât de frumos se poate trăi la vârstele pe care încă le mai am de descoperit: din plin, cu bucurie și empatie, asumându-și imperfecțiunea și învățând constant.

Lista lor e lungă, de la Elizabeth Gilbert sau Brene Brown la Anna Quindlen (cartea ei de eseuri despre îmbătrânire e un elixir al tinereții), Edith Eger (psiholog și supraviețuitoare a Holocaustului, care la peste 90 de ani încă predă și își termină toate prelegerile cu o mișcare de balet), Sam Baker (jurnalistă londoneză care a fondat o minunată revistă independentă on-line, iar acum scrie o carte despre femeile de peste 40 de ani), Marian Keyes (scriitoare irlandeză, autoare a celor mai istețe, amuzante și profunde – da, se poate! – cărți din categoria celor pe care le numim condescendent „chick-lit”), Esther Perel (rockstar al terapeuților de cuplu și autoare a două cărți incredibile despre relațiile de lungă durată) sau Kristin Neff (doctor în psihologie, mamă de copil cu tulburări din spectrul autist și expertă de prim rang în domeniul autocompasiunii).

Uitându-mă la ele, nu văd, ca pe vremuri, repere de realizări mărețe pe care să îmi imaginez că le-aș putea depăși până la vârsta lor, ci înțeleg că, parafrazând-o pe Nora Ephron, poți fi eroina, nu victima, vieții tale – la orice vârstă.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii