Cautare




, Contributor

Lucrează în PRIVATE EQUITY, crește doi copii, cumpără mult mai multe cărți decât va putea citi vreodată și își pune constant întrebări despre cum ar trebui trăită viața.

Lifestyle |
|

Episodul 4. Despre cum am devenit stâlp de cafenea

La început, exercițiul mi s-a părut o prostie și m-am revoltat: cum vrei să îți descriu în detaliu ziua mea de lucru ideală dacă eu tocmai ți-am explicat că nu am nici cea mai vagă idee ce vreau să fac? Era în 2011, când mergeam în fiecare dimineață la birou cu același gând: nu mai pot și nu mai vreau.
 aboneaza-te
Alexandra Florea_Contibutor

Știam că nu mai vreau să fac avocatură, dar habar n-aveam ce altceva aș putea să fac. Așa am ajuns la coach, care m-a pus să scriu o pagină despre ziua mea ideală: „OK, calmează-te. Am înțeles că nu știi ce vrei să faci, dar fă abstracție de conținutul muncii și descrie, pur și simplu, ziua, de când te trezești și până mergi la culcare. Cum arată dimineața ta, înainte de serviciu? Pe la ce oră începi să lucrezi? Lucrezi dintr-un birou, de acasă, combinat? Lucrezi în echipă sau singură? Ai multe întâlniri? La ce oră termini și ce faci după muncă?”

Mi-am înghițit revolta și m-am pus pe scris. Unul din ingredientele zilei ideale era „merg să beau o cafea într-un loc unde mă știe toată lumea”. Criticul meu interior s-a distrat maxim de chestia asta când am scris-o: „Foarte original, draga mea! Din ce referințe culturale înalte ai scos acest deziderat? Cheers, Beverly Hills 90210 sau Friends? În ritmul ăsta presupun că o să facem tot avocatură și la 90 de ani… de fapt, stai, că sigur te dau afară ei înainte. Dar e OK, pentru că ai cel mai tare plan de carieră, o să te faci stâlp de cafenea!”

Caustic – dar am senzația că asta face parte din fișa postului de critic interior, acea voce care ne spune în mod constant „nu ești suficient de bun/interesant/atrăgător și, să fim realiști, nici n-ai șanse să devii”, sau variațiuni pe aceeași temă. E o parte a psihicului care ne dă mult de furcă, pentru că e ușor să îi confunzi sentințele defetiste și panicarde cu vocea realismului. Eu, una, mă înțeleg mult mai bine cu al meu de când am decis, urmând un sfat al autoarei Tara Mohr, să îi dau acestei voci o personalitate și un nume care să i se potrivească. Așa că pe criticul meu interior îl cheamă Georgică. Îi e foarte frică de ridicol, are un job plicticos, de unde e terorizat în mod constant că o să fie dat afară, și probleme cu soția, care îl consideră insipid și lipsit de romantism.1

În ciuda scepticismului lui Georgică, treaba asta cu cafeneaua a fost primul lucru pe care l-am implementat din măreața mea viziune a zilei ideale (raportez cu regret că nici după nouă ani nu am ajuns să îmi încep ziua cu o alergare în parc și 20 de minute de meditație). Copiii mei și-au petrecut aproape fiecare dimineață de weekend la Rue du Pain, în Piața Floreasca, unde fiică-mea și cu mine am dezvoltat tehnica perfectă de mâncat croasanți: scoatem mai întâi miezul, care ne place amândurora la nebunie, apoi mâncăm restul. Civilizat, elegant? Nu. Tradiție de familie? 100%.

Tot la Rue am învățat pentru GMAT (examenul de admitere la MBA), fugită de acasă între două alăptări și în mod evident atât de stresată încât Oana începuse să îmi trimită prăjituri la masă și fără să le cer (apropo, millefeuille-ul lor e incredibil și merge perfect la exerciții de geometrie). Iar fiecare drum în Herăstrău a fost punctat de o oprire „la băieți”, adică la Steam, unde eu beau întotdeauna o cafea cu mult lapte, pentru că ceștile mari de acolo sunt de un azuriu care, în combinație cu nuanța cafelei, mă face aproape la fel de fericită ca o carte bună.

„Daaa, m-am emoționat tot”, se ițește Georgică din spatele unei circumvoluțiuni. „Croasanți, cești azurii, cafea de fițe, învățat în cafenea… Mai rămâne să îți iei ochelari din ăia groși de tocilară și trotinetă și poți să te faci regina hipsterilor. Penibil, pe bune.” Ce nu înțelege Georgică e cât de important a fost pentru mine, pierdută într-un ocean de „asta nu mai vreau”, să găsesc un lucru despre care să spun „asta da, asta cred că m-ar bucura în fiecare zi”.

Nu mă înțelegeți greșit: să îți dai seama ce nu vrei e un pas esențial în orice proces de transformare, dar e tare greu de construit pe „nu”. Un „da”, oricât de mic, îți dă un punct de sprijin, mai ales dacă îl poți transforma în obicei; ritualul are puteri psihologice pe care începem să le (re)descoperim. Iar un ritual care te face să ieși din goana de zi cu zi și să te conectezi la simțuri e încă și mai benefic. Mirosul cafelei, zumzetul conversației din jur, prima îmbucătură din felia de chec cu lămâie și mac, o discuție întâmplătoare cu un necunoscut cu care nu schimbi numere de telefon: cafenelele mele m-au învățat că de lucrurile efemere te bucuri savurându-le cât de mult poți și lăsându-le să treacă. (Marele secret al Marii Loji a Stâlpilor de Cafenea e că totul în viață e, de fapt, efemer.)

Viața mea din prag de 2020 e foarte diferită de cea din 2011: de atunci, am schimbat jobul, profesia, starea civilă, prefixul și, din toamna asta, țara de reședință. (După cum vă puteți imagina, au fost niște ani teribili pentru Georgică. Are în mod constant palpitații – de la prea multă cafea, zice el – și îl enervez atât de tare cu schimbările astea constante încât se gândește serios să se apuce de fumat.) Cel puțin o dată pe an refac exercițiul acela care mi s-a părut inițial așa de stupid; în prag de An Nou, merge mult mai bine decât o listă de rezoluții. Iar în noul meu oraș, unul din primele lucruri pe care le-am făcut a fost să îmi găsesc o cafenea. Are cești portocalii, nu albastre, dar croasanții sunt minunați.

1 Georgică nu e, de fapt, băiat rău; el e, pur și simplu, vocea instinctului nostru de conservare, care încearcă să mențină statu-quoul, pe principiul „better the devil you know”. În caz că vreți să citiți mai mult, Tara Mohr are câteva idei excelente pentru identificat și neutralizat Georgei la https://www.taramohr.com/quieting-the-inner-critic/ (doar în engleză)

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii