Cautare




, Contributor

Lucrează în PRIVATE EQUITY, crește doi copii, cumpără mult mai multe cărți decât va putea citi vreodată și își pune constant întrebări despre cum ar trebui trăită viața.

Lifestyle |
|

Episodul 3. Niște fraieri, maică.

Nu știu dacă e normal – o să dau vina pe faptul că de o săptămână n-am dormit în același loc mai mult de o noapte –, dar aseară, așteptând un avion mult întârziat, într-un aeroport forfotind de toate națiile lumii, m-am trezit gândindu-mă din nou la ideea de specific național și mai ales la modul în care ne afectează psihologic faptul că ne-am născut și trăim într-o anumită țară.
Alexandra Florea_Contibutor

E o idee care îmi tot dă târcoale, mai ales când am de-a face cu alte naționalități și ajungem să discutăm despre cum sunt văzuți românii. Dar cum se simte să fii român, ce ne unește apropo de cum vedem, nu de cum suntem văzuți?

Acum cinci ani, pe vremea când făceam MBA-ul, le-am explicat colegilor mei londonezi că, dacă vor să își imagineze cum e să fii român, trebuie să se gândească la desenele alea animate în care un personaj încearcă să ia o decizie și, cum stă el să se gândească, îi apare pe un umăr un îngeraș, iar pe celălalt un mic diavol, care încearcă fiecare să își impună părerea. Doar că atunci când ești român ai îngerul și diavolul înghesuiți amândoi pe același umăr, pentru că pe celălalt s-a instalat o babă acră, îmbrobodită în negru – să-i zicem Baba Safta –, care îți șoptește încontinuu: „Maică, ia fii atent! Cine te trage pe sfoară și în ce fel?”

Suntem, pe scurt, o națiune de Stan Pățitul – chiar și aceia dintre noi care (încă) n-au pățit nimic. Ca, de exemplu, fiică-mea, care, dusă la cinema la patru ani, a văzut cum prințul îi șoptea Cenușăresei ceva cuvinte dulci și a strigat să audă toată sala: „O păcălește!!”. (Sigur, la același film a întrebat în gura mare, atunci când maștera și fiicele ei au pus-o pe Cenușăreasa să curețe casa, „Dar de ce au făcut-o mamă?” – povestea asta o păstrez însă pentru numărul de martie, că merge perfect de ziua femeii…). Când e vorba de intențiile celorlalți, noi, românii, suflăm în iaurt chiar dacă nu ne-am fript cu ciorbă. Și ni se pare foarte normal, ba chiar util și înțelept. Mai sănătos să fim paranoici decât fraieri, nu? Pentru că, mai ales într-o țară unde a fi șmecher e aproape virtutea supremă, e greu să-ți imaginezi ceva mai rău decât să fii fraier.

De ceva vreme a început însă să mă frământe o presimțire neagră (sau poate mai degrabă roz), care i-a dat fiori pe șira spinării Babei Safta – dar dacă, de fapt, greșim? Dacă e bine, din când în când, să mai fii și fraier? (Sigur, mi-e greu să gândesc foarte clar, pentru că Baba Safta face apoplexie pe umărul meu drept și încearcă să mă strângă de gât.) Presimțirea asta își are începuturile tot la MBA, când am citit în cartea de macroeconomie despre cum economiștii s-au chinuit să înțeleagă de ce statele Europei de Est nu au crescut precum Greuceanu după căderea comunismului. Aveau și capital fizic (fabrici și uzine, chiar dacă majoritatea erau la un nivel tehnic discutabil), și capital uman (oameni educați), deci ce s-a întâmplat? Aveau străinii ceva cu noi? Sigur am fost sabotați! Concetățeni, aveți dreptate!

Am fost sabotați, în mare parte, de milioanele de Babe Safta cocoțate pe umerii noștri. Pentru că acolo, pe pagina din stânga jos a cărții de macroeconomie, am citit despre unul dintre lucrurile care ne-au lipsit ca să închidem mai repede hăul care încă ne separă de economiile dezvoltate: ceva care se cheamă „capital social” și care nu înseamnă abilitatea de a fi invitat la cele mai tari evenimente mondene, ci abilitatea de a avea încredere că atât statul, cât și ceilalți agenți economici care ne înconjoară se vor ține de promisiunile pe care ni le-au făcut. Ce glumă bună, nu-i așa? Cum să avem noi încredere, mai ales în stat? Ce, suntem fraieri? Păi, nu suntem fraieri – și acolo e buba.

Dacă nu ești fraier, n-ai încredere că doctorul o să te trateze fără să îi faci și tu lui o tratație. N-ai încredere că statul o să facă ceva util cu impozitele tale, așa că faci tot ce poți ca să nu le plătești. N-ai încredere că partenerii de afaceri n-o să te tragă pe sfoară, așa că le tragi tu țeapă mai întâi. Pe scurt, ești șmecher. Dar șmecheria, monșer, cauzează. Cauzează la creștere economică, la statul de drept și la economia funcțională. (Mai cauzează și la prietenie, dar asta e din nou altă poveste). Baba Safta e deja răgușită pe umărul meu: „Păi, cum, maică? Te-am trimis în străinătăți să înveți și te-ai prostit de tot? După toate lucrurile prin care a trecut poporul ăsta, de la otomani la fanarioți, la comuniști, cum poți să ne ceri să avem încredere? Tu nu vezi cine ne conduce, cu ce ne luptăm?!”.

Și nu pot s-o contrazic; are perfectă dreptate. Dar am dat-o jos de pe umăr, am pus-o lângă mine pe canapea, cu un ceai de tei și o felie de chec, am privit-o în ochi cu drag și am întrebat-o: maică, oare după aproape treizeci de ani în care am încercat cu șmecheria și nu ne-a ieșit, cam cât de rău poate să fie dacă încercăm să mai fim și fraieri? Încă nu mi-a răspuns – e pe balcon, la o țigară.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii