Cautare




, Contributor

Lucrează în PRIVATE EQUITY, crește doi copii, cumpără mult mai multe cărți decât va putea citi vreodată și își pune constant întrebări despre cum ar trebui trăită viața.

Lifestyle |
|

Episodul 2. Lecții de canto

Totul a pornit de la bucata de sfârșit din „Mulți ani trăiască”. Știți care, nu? „La mulți ani”-ul final, unde, teoretic, ar trebui să mergi cu vocea mult mai sus, partea în care fiecare petrecere aniversară se împarte între cei care falsează și cei care mimează. (Plus, în anumite cazuri, unchiul ușor aghesmuit care se lansează într-un „Laaaa muuuuulți aaaaaaaani!” leonin și asurzitor.) Nu știu de ce, pe la 35 de ani, am hotărât că, fie ce-o fi, eu vreau să pot cânta nenorocirea aia de cântec până la sfârșit.
Alexandra Florea_Contibutor

Am mers la o școală de muzică pentru adulți, aleasă pe criteriul proximității de una dintre cafenelele mele preferate, și le-am explicat cu mare seriozitate motivul vizitei mele. „A, nu, nu vreau să-mi fac formație. De fapt, e posibil să fiu complet afonă, nu știu sigur pentru că eu nu cânt niciodată. Doar că merg la multe zile de naștere – am doi copii, știți cum e – și aș vrea să mă ajutați să cânt «Mulți ani trăiască» până la sfârșit.”

Așa am ajuns să petrec câte o oră pe săptămână cu Angelica (un nume predestinat pentru că și vocea, și răbdarea ei sunt într-adevăr îngerești). Imaginea care mi-a rămas întipărită în minte din lecțiile noastre de canto e asta: o dimineață de primăvară, cu fereastra deschisă; eu stau în picioare, încercând să mă prind cum e cu respirația diafragmatică și îngrozită de ideea că poate să mă audă lumea de pe stradă, iar Angelica stă lângă mine, cu mâna pe burta mea ca să se asigure că respir cum trebuie, și strigă: „Mai tare! Mai tare! Deschide gura! De ce ți-e frică? Hai, mai tare!”. Eu am însă mai întâi de uitat alte lecții, pe care le-am învățat cu câteva decenii mai devreme.

Sunt în școala primară. Suntem 44 în clasă (e înainte de 1989), iar fetelor trebuie să li se spună tot timpul să vorbească mai tare – sunt micuțe, firave, și cu un firicel de voce care abia se-aude la colegul de bancă, nici gând să ajungă la catedră. Celelalte fete, vreau să zic. Eu sunt înaltă, solidă și n-am probleme să mă fac auzită. Ocup mult loc și fac mult zgomot. Mie mi se spune să vorbesc mai încet. Și, dacă se poate, mai puțin. E o lecție pe care îmi promit să o învăț, pentru că îmi doresc mult să mă placă doamna învățătoare, deși nu mi-a dat niciodată Premiul I cu coroniță (dar mi-a dat cu linia la palmă doar o singură dată, ceea ce poate fi o motivație, până la urmă).

Sunt deja destul de mare ca să merg singură la școală, iar drumul e simplu: o iau pe lângă blocul frumos cu magnolia cea mare în față, apoi traversez Piața Amzei și am ajuns. Pe drum, cânt, pentru că îmi place și pentru că toate vorbele alea nespuse în clasă trebuie să meargă și ele undeva. Până când un domn mă oprește pe stradă, ca să mă învețe altă lecție: „Fetițo, dacă vrei să cânți, du-te la Cântarea României, da? Nu se cântă așa, în gura mare, în mijlocul străzii!” Mă hotărăsc să îl ascult, pentru că e mai în vârstă decât părinții mei, deci în mod sigur știe despre ce vorbește. Doar că toate cântecele alea trebuie să meargă undeva, așa că încep să fluier, dar mama mă aude prin fereastra deschisă de la bucătărie: „E nepoliticos, domnișoarele nu fac așa ceva!”.

Încet-încet, învăț din ce în ce mai bine cum, în loc să îmi duc vocea în afară, să aduc înăuntru vocile celorlalți. Vocile care te învață cum să nu deranjezi, să nu pari
ciudată, sau nepoliticoasă, sau (Doamne, păzește-ne!) stridentă. E mai simplu și mai lipsit de pericol să încerci să livrezi o variantă cât mai apropiată de ce își doresc cei din jur. De pe la 12 ani încolo, lecția e învățată perfect. Cânt numai când sunt singură, și atunci doar în șoaptă. Până când, mulți ani mai târziu, ajung să-l țin în brațe pe D – un ghem colicos, care nu adoarme decât purtat în brațe câte o oră, căruia îi inventez un cântec de leagăn pe care îl cânt (tot șoptit) până mi se închid mie ochii –, la ale cărui petreceri îmi doresc să pot cânta „Mulți ani trăiască” până la sfârșit.

Mi-a venit să plâng ca unui copil năpăstuit, în dimineața aceea de primăvară la lecția de canto. Pentru că „mai tare” era ceva mult prea periculos, ceva ce învățasem demult că nu se face. Dar Angelica m-a mai întrebat o dată: „Haide, de ce ți-e frică?” și mi-am dat seama că răspunsul real era „De ce-o să zică lumea”. Și, deodată, să ascult de vocile acelea din capul meu, importate acum multă vreme de o fetiță care își dorea mult să o placă doamna învățătoare, mi s-a părut mult mai puțin important decât să-mi las vocea să se joace din nou, indiferent de rezultat.

„Mulți ani trăiască” încă îmi dă de furcă, iar la karaoke n-o să mă prindeți niciodată. Dar copiii mei nu o cunosc pe fata care n-ar fi cântat niciodată în fața altcuiva, ci doar pe mama care cântă cu ei pe oriunde – ba mai încinge din când în când și câte un flash mob de două persoane cu fetița ei de opt ani, chiar și în mijlocul mallului. Vara trecută, venind înapoi de la mare, am lălăit împreună, înghesuiți pe bancheta din spate a mașinii unor prieteni, tot repertoriul de hituri estivale de la radio. Până când a început un cântec mai vechi, pe care ei nu-l știau, iar D (care acum are zece ani) mi-a pus o mână pe braț și mi-a zis: „E frumos, mami, cântă tu”. Singură? M-am uitat în față, spre prietenii cu care n-o să merg niciodată la karaoke, am deschis gura și am cântat. Tare.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii