La aproape zece ani, domnișoara Florea nu mai crede de mult în Moș Crăciun, dar are în continuare un entuziasm sănătos cu privire la cadouri și mi-a explicat că anul ăsta nu ne va mai livra o listă cu ce și-ar dori, ci una cu lucruri pe care să nu i le cumpărăm în niciun caz.
I-am spus că mi se pare deosebit de utilă o astfel de listă, ea urmând să ne salveze, clar, de greșelile de neiertat pe care, ca părinți și bunici eminamente uncool, suntem în pericol să le comitem în încercările zadarnice de a găsi cadoul perfect pentru un personaj atât de sofisticat ca ea.
Lăsând gluma la o parte, ideea fiică-mii cu „lista cu ce nu vreau” m-a intrigat, așa că de azi-dimineață mă gândesc la ce astfel de liste i-am putea livra Moșului (desigur, cel interior) și noi, adulții.
Aș începe cu lista despre lucrurile pe care nu le (mai) vrem sub nicio formă și nu le vom (mai) accepta în viața noastră. Aici am putea include, în funcție de preferințe: atitudinea pasiv-agresivă – sau, dimpotrivă, cea fățiș agresivă –, prieteniile de complezență, relațiile în care doar una dintre persoane oferă (timp, atenție, afecțiune), iar cealaltă doar primește, șantajul sentimental, relațiile în care suntem acceptați doar dacă ne comportăm contrar valorilor noastre, politețea ipocrită sau bădărănia, manipularea, șantajul emoțional, pozitivitatea toxică sau masculinitatea toxică. Cum spuneam, în funcție de preferințe.
O astfel de listă e un prim pas către stabilirea unor granițe sănătoase în relațiile cu ceilalți și am putea să-i spunem, simplu, „Lista Nu Mai Vreau”. Varianta pentru avansați, de întreprins cu răbdare și mare drag de sine, ar fi să luăm lista la citit sub brad și să ne întrebăm dacă sunt cumva oameni în viața cărora picurăm chiar noi aceleași otrăvuri de care ne dorim să scăpăm.
O altă listă utilă ar putea fi „Lista Nu Mai Fac”, cea cu lucrurile pe care să nu le facem. Nicio grijă, nu e o listă de șotii interzise pe care trebuie să o scriem de o sută de ori cu creta pe tablă. E mai degrabă vorba de lucruri care și-au făcut cumva loc, intenționat sau pe nesimțite, pe lista noastră de to do și de care ar fi cazul să ne eliberăm.
Am citit de curând în „4.000 de săptămâni. Managementul timpului pentru muritori”, de Oliver Burkemann (netradusă în română, din câte știu, dar absolut minunată și un cadou de Crăciun perfect, dacă tot veni vorba, chiar și pentru oamenii nepasionați de time management), despre două variante ale unei astfel de „not to do list”:
Burkemann recomandă „eșecul strategic” – să ne alegem proiecte, sau poate chiar domenii întregi, cărora să ne dăm voie să le dedicăm fix zero energie în următoarea perioadă. Practic, să admitem, cu realism, care sunt adevăratele priorități din acest „sezon” al vieții noastre și să abandonăm fără urmă de vinovăție tot restul.
Ideea de a abandona un proiect sau o idee vă dă palpitații? Nu e o despărțire definitivă. Lista proiectelor/domeniilor puse la hibernat nu se arde, ci se păstrează, iar dacă vreți să fiți siguri că n-o să uitați să vă întoarceți la ea, vă puteți inspira din sistemul „Getting Things Done”, în care proiectele astfel amânate își găsesc locul într-un dosar/fișier special, care se reexaminează o dată pe lună.
Pentru curajoși, o idee mai radicală, tot din cartea lui Burkemann, este cuprinsă într-o poveste (foarte posibil apocrifă) despre un sfat dat de Warren Buffett cuiva care l-ar fi întrebat cum să își stabilească prioritățile. „Înțeleptul din Omaha” i-a recomandat să facă… sigur știți… da, o listă! O listă care să cuprindă cele douăzeci și cinci de lucruri pe care își dorește să le realizeze în viață, aranjate în ordinea descrescătoare a importanței. În mod previzibil, legendarul investitor l-a sfătuit pe interlocutorul său să se concentreze pe primele cinci poziții ale listei. Surpriza vine însă în partea a doua a recomandării: restul listei, celelalte douăzeci de poziții, nu reprezintă scopuri secundare, de îndeplinit după realizarea primelor, ci lucruri „pe care ar trebui să le evite activ și cu orice preț – pentru că sunt acele ambiții insuficient de importante pentru a forma centrul vieții sale, dar suficient de seducătoare ca să-l distragă de la lucrurile care contează cel mai mult”.
Într-o viață care durează, cu ceva noroc, doar vreo 4.000 de săptămâni (de unde și titlul cărții), e important să știi să spui „Nu” lucrurilor pe care nu vrei să le faci, dar e poate și mai important să nu acorzi timp proiectelor pe care ți-ar plăcea să le realizezi, dar față de care simți doar o atracție călâie, nu o pasiune mistuitoare. Ca overachiever în curs de recuperare, adevărul covârșitor al acestui sfat m-a lovit din plin; nu cred că mi-am revenit încă.
Cred că sunt suficiente două liste „cu Nu în brațe” pentru un singur Crăciun, așa că, pentru a încheia în ton pozitiv triada listelor, m-am gândit la un exercițiu inspirat din cartea Marthei Beck „Calea integrității” (care, de asemenea, nu știu să fi fost încă tradusă în română).
Beck ne invită să ne gândim mai întâi la lucrurile pe care ni le dorim pentru că le-am văzut într-o vitrină, la televizor, în feed-urile de social media; pe scurt, lucrurile pe care o formă sau alta de publicitate ne-a făcut să ni le dorim. Cum ne simțim, fizic și emoțional, când experimentăm această dorință? Cum ne simțim atunci când încercăm să o lăsăm la o parte, măcar temporar?
Sunt mari șanse ca senzațiile pe care le încercăm să aibă un iz frenetic, neliniștit. Apoi să ne aducem aminte despre lucrurile pe care, în momentele de liniște, departe de seducția ultimului must-have, ni le dorim cu adevărat de la viață.
Acest exercițiu, repetat de Beck cu numeroși clienți, a scos la iveală similarități surprinzătoare: dincolo de diferențe culturale, de vârstă sau de putere financiară, se pare că, în fond, tânjim toți după aceleași câteva lucruri. Top 3? Pace, libertate și iubire. Ceea ce vă doresc, cu mult drag, să primiți de la Moșul anul acesta și în toți anii care vor urma.
