Cautare




, Contributor

Lucrează în PRIVATE EQUITY, crește doi copii, cumpără mult mai multe cărți decât va putea citi vreodată și își pune constant întrebări despre cum ar trebui trăită viața.

Opinie |
|

Episodul 17. De curiozitate…

Începând cu acest an școlar, o să am amândoi copiii la gimnaziu. Ruptura de școala primară e și mai pregnantă în Austria, unde sistemul de învățământ e 4+8 în loc de 8+4.
Alexandra Florea_Facebook

Primele patru clase se fac într-o „Volksschule”, iar în funcție de notele obținute în ciclul primar, copiii pot merge la liceu sau trebuie să urmeze „școala medie”. (Dacă vă îngrozește ideea unei selecții pe criterii academice la vârsta de zece ani, suntem total de acord; sistemul e o sursă inepuizabilă de stres pentru copii și părinți, dar nu știu dacă se va schimba prea curând, deși înțeleg că se tot discută pe tema asta.)

Liceele teoretice de aici se cheamă „Gymnasium”, dar acoperă nu doar ceea ce noi numim gimnaziu (clasele V-VIII), ci tot restul ciclului secundar, până la bacalaureat. Ca să fie și mai clară schimbarea, al cincilea an de școală nu se cheamă clasa a V-a, ci clasa întâi de Gymnasium.

Ca urmare, am iar pitic „într-a-ntâia”, care va trebui, din nou, nu doar să se adapteze unui sistem școlar mai riguros, dar și să își refacă cercul de prieteni și să descifreze regulile vieții sociale într-o școală în care toți sunt mai mari decât ea. Doar că, spre deosebire de întâia ei clasă a-ntâia, acum are aere de domnișoară, se închide la ea în cameră să asculte muzică și a început deja să îmi împrumute hainele, pentru că „așa se poartă acum, mama, oversized”. Fratele ei, care intră într-a treia, e la fel de înalt ca mine și are vocea în schimbare. În vara care tocmai a trecut, par amândoi să se fi transformat subit din copilași în preadolescenți.

Sper că-mi va fi iertat, în aceste condiții, că începutul de an școlar 2021-2022 îmi stârnește mai multe gânduri și emoții decât de obicei, chiar și înainte să iau în considerare că e al doilea an școlar pe care îl începem în condiții de pandemie. Mă simt ca înaintea unei mari călătorii pentru care Google Maps n-are hărți potrivite, ca la intrarea într-un labirint ale cărui capcane abia le putem ghici. Ne trebuie un fir al Ariadnei. M-am tot gândit care ar putea fi acela și cred că l-am găsit – curiozitatea.

Îmi doresc ca juniorii mei să rămână curioși despre lume, despre ceilalți oameni și despre ei înșiși, iar principala mea cerință de la profesorii lor este să nu le sufoce curiozitatea (ideal, chiar să le-o stimuleze). Când vine vorba de învățare, curiozitatea nu e un simplu „nice to have”, ci un atu clar și dovedit științific. Dr. Matthias Gruber, care studiază legătura dintre motivație și memorie la Cardiff University, a analizat printr-o serie de experimente ceea ce el numește „neuroștiința curiozității”.

Ce se întâmplă în creier atunci când suntem curioși? În primul rând, se activează aceleași circuite ca atunci când așteptăm o recompensă – creierul nostru reacționează similar dacă așteptăm să primim o prăjitură sau vrem neapărat să aflăm care e singurul loc din lume unde cresc arbori cu trunchiurile pătrate (există!). Strict biologic, părinții enervanți (ca mine) care nu recompensează notele bune cu cadouri pentru că „faptul că acum știi mai multe e o recompensă în sine” au perfectă dreptate.

Dar, înainte să devenim total tiger parents, să nu uităm esențialul: trebuie ca învățăcelul să fie într-adevăr curios. Experimentele drlui Gruber arată o legătură directă între gradul de curiozitate și cantitatea de informație reținută. Iar cea mai interesantă concluzie este că acest efect pozitiv nu e limitat la lucrurile care ne-au stârnit curiozitatea inițial: când suntem curioși, reținem mai bine toate informațiile la care suntem expuși în această stare „activată”. Poate că Einstein nu exagera teribil când s-a caracterizat (se zice) ca fiind nici deosebit de isteț, nici deosebit de talentat, ci doar foarte, foarte curios.

Curiozitatea este, deci, un fel de cheie magică pentru deschis creierele către idei și învățăminte noi. Așa că de ce să n-o încercăm și pentru mințile de oameni mari?

Îmi doresc să rămân curioasă despre copiii mei, așa cum sunt ei acum, și despre adolescenții care vor deveni. Să îmi aduc aminte să îi ascult și să îi întreb înainte de a trage concluzii și de a pronunța sentințe. Să îmi deschid mintea la tot ce îmi spun, inclusiv lucrurile despre care nu sunt neapărat curioasă din prima. (Doar nu Minecraft. Vă rog mult, nu Minecraft.) Din motive de neuroștiință, evident, dar mai ales pentru că vreau să întârzii cât mai mult momentul în care n-o să mai vrea ei să îmi spună mare lucru, indiferent cât de curioasă o să fiu.

Îmi doresc să începem cu toții să fim mai curioși despre lume și despre ceilalți, chiar și (mai ales!) atunci când ne e frică. Atunci când ne simțim amenințați (de un virus, de incertitudine, de opiniile celorlalți), avem tendința naturală de a ne retrage în propriul „trib” și de a respinge orice ne tulbură siguranța. Opiniile tranșante, absența dilemelor ne fac să ne simțim mai confortabil și ne dau iluzia certitudinii. Dar e doar o iluzie, de care ne agățăm și pe care o apărăm cu mult mai multă încrâncenare decât merită. Iar rezultatele sunt evidente, într-o lume din ce în ce mai incertă și în care ne simțim din ce în ce mai amenințați: suntem din ce în ce mai puțin capabili de dialog, din ce în ce mai polarizați, din ce în ce mai blocați în „bulele” noastre, virtuale sau nu.

Dar se spune că cel mai bun antidot pentru frică este – da, ați ghicit – curiozitatea. Din întrebare în întrebare, încercând să fim mai mult curioși decât defensivi, putem descoperi soluții pentru probleme care păreau fără ieșire, putem înțelege că avem mai multe în comun decât ne așteptam, putem descoperi că păreri aparent ireconciliabile sunt, de fapt, simple neînțelegeri – sau, în cel mai rău caz, putem măcar să înțelegem mai multe despre lucrurile cu care ne confruntăm, astfel încât să le putem ataca mai eficient și mai fără frică.

Din câte știu, dr. Gruber încă nu a făcut experimente fix pe subiectul ăsta, dar poate încercăm noi, chiar și fără aparatura lui sofisticată. Data viitoare când ne trezim față în față cu o situație care ne îngrijorează sau o opinie care ne deranjează, în loc să respingem din principiu ceea ce nu ne este familiar, agățându-ne reflex de scutul opiniilor imuabile, putem încerca să respirăm adânc și să (ne) punem, cu mințile deschise și cu deplină sinceritate, o întrebare cu început clasic: „De curiozitate…”

P.S.: Dacă sunteți curioși despre arborii cu tulpini pătrate, găsiți răspunsul, plus o grămadă de alte lucruri interesante, în prezentarea TEDx a drlui Gruber.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii