Cautare




, Contributor

Lucrează în PRIVATE EQUITY, crește doi copii, cumpără mult mai multe cărți decât va putea citi vreodată și își pune constant întrebări despre cum ar trebui trăită viața.

Opinie |
|

Episodul 16. Despre cuvinte care ne dau dureri de dinți

Am avut de curând de ținut o prezentare despre subiectele mele preferate – cele legate de cum să îmbini armonios o viață personală împlinită și o viață profesională plină de satisfacții. E subiectul meu preferat nu pentru că asta ar fi o chestie care îmi iese ușor și natural (dimpotrivă!), ci tocmai pentru că mi se pare ceva monumental de complicat, dar absolut esențial, despre care merită să vorbim mai des și mai serios, dincolo de clișee alb-negru de genul „nu le poți avea pe toate” sau „orice se poate, important e să vrei și să îți dai silința”.
Alexandra Florea_Facebook

Tocmai pentru că e o treabă „complexă și cu multe aspecte” (vorba filmului), când povestesc despre asta încerc să mă bazez pe cât posibil pe lucruri studiate și demonstrate de autori recunoscuți, mai ales când (așa cum a fost cazul acum câteva zile) am un public foarte educat și exigent, cu toleranță scăzută la citate inspiraționale pe fundal floral și orice aduce a practică New Age.

Problema e că acești autori recunoscuți, cu doctorate la cele mai prestigioase universități, vorbesc despre lucruri cum ar fi „înflorire” (flourishing) ca punct maxim al dezvoltării umane și explică, pe larg și cu studii, cum atenția la respirație, practicile de mindfulness și compasiunea față de sine sunt pietre de temelie pentru a crea o viață împlinită, iar iubirea e esențială (în limbaj tehnic, „căldura relațiilor de-a lungul vieții are cel mai mare impact pozitiv asupra satisfacției cu privire la propria viață”). În funcție de oamenii cu care vorbesc, simt câteodată nevoia să fac o introducere de genul „acum o să folosesc un termen care e posibil să vă dea dureri de dinți, vă înțeleg pentru că și eu am avut, inițial, aceeași reacție, dar dați-mi cinci minute să vă povestesc despre toate studiile care arată că nu e deloc o aiureală blabla” și că merită să-i dați o șansă.

Pe scurt, am ceva experiență în a-i încuraja pe oameni să privească dincolo de tendința reflexă de a respinge un concept doar pentru că e suprauzitat. Cu toate acestea, azi-dimineață, mă pregăteam să scriu sumarul unei alte prezentări și m-am împiedicat maxim în cuvântul „leadership”. A fost și mai teribil când am adăugat „autentic” și mi s-a părut foarte trist și foarte amuzant în același timp că două concepte atât de importante îmi pot activa atât de pregnant alarma de „aiureală blabla”.

Voiam să vorbesc despre valori și principii comune care au o semnificație reală pentru că sunt descoperite și agreate împreună și pentru că reflectă gama întreagă a valorilor, talentelor și personalităților celor implicați. Despre echipe conduse de oameni care se cunosc și se acceptă pe ei înșiși așa cum sunt, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că sunt mult mai capabili să își accepte și colegii așa cum sunt, iar pe de altă parte că nu au nevoie de „cârje” exterioare pentru a-și demonstra competența sau superioritatea. Despre echipe în care oamenii pot fi ei înșiși, fără a încerca să se conformeze unui tipar prestabilit de angajat model, în care fiecare își păstrează autonomia, dar înțelege și scopul comun urmărit, și legătura acestuia cu propriile valori și priorități. Despre redescoperirea bucuriei de a construi ceva împreună.

Vă încearcă o mică durere de dinți? Vi se pare naiv, sau poate chiar un pic penibil, să vorbim în aceeași frază despre locul de muncă și despre valori, autenticitate și sentimentul de apartenență? Vă cred, și eu am avut, inițial, aceeași reacție.
Fie că suntem Millennials sătui de corporatism și fani The Office, oameni de 40+ care încă țin minte discursurile sforăitoare despre omul nou și construirea socialismului, Gen Z care virează spre stânga din principiu, suntem cam toți cu radarul de ipocrizie activat când ne trec astfel de lucruri pe la ureche.

Am să vă rog să îmi dați doar două minute să vă povestesc despre un studiu, publicat în Harvard Business Review, care a identificat că principalele cauze ale burnout-ului includ nu doar prea multă muncă, remunerată prea puțin, ci și lucruri cum ar fi: sentimentul lipsei de control; lipsa unei comunități de sprijin la locul de muncă; absența corectitudinii (fairness); neconcordanța de valori și abilități.

Nevoia de comunitate, de scopuri și valori împărtășite, nu e un „nice to have”, e ceva fundamental, esențial nu doar pentru organizații, ci și pentru fiecare dintre noi. Sau cel puțin suficient de important încât să merite să lăsăm la o parte disconfortul inițial și să începem o conversație „pe bune” despre adevăratele noastre nevoi, chiar dacă pentru asta va trebui să inventăm cuvinte noi (care nu ne dau dureri de dinți), dincolo de romgleza noastră de toate zilele. Apropo de care, v-a trecut cumva prin minte între timp o alternativă la „leadership autentic”?

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii