În timpul uneia dintre multele certuri ocazionate de situația noastră locativă nu tocmai ideală, fratele meu (care la vremea aceea nu cred că avea mai mult de 10 ani) a aruncat în mine cu o agendă cartonată. Am reușit să mă apăr închizând repede ușa, dar unul dintre ochiurile de oglindă s-a crăpat în sute de cioburi, care au rămas însă prinse la locul lor până astăzi. Mai bine zis, până ieri, pentru că tata s-a hotărât să schimbe oglinda, la mai bine de 25 de ani de când s-a spart.
Înainte de culcare, am privit din pat, pentru ultima oară, oglinda crăpată; o să îmi fie dor de modelul ei spiralat pătrățos, ca un melc desenat de un pictor cubist. În ochiul întreg de lângă ea e un abțibild rotund, pe care scrie colorat „Playskool Pounding Bench”. Într-o doară, am căutat pe Google „Playskool Pounding Bench” și am descoperit că e o jucărie de lemn pentru copii mici, cu care se pot juca bătând cu ciocanul în nituri colorate prinse într-un banc de lucru. Nu se mai face, o poți cumpăra doar pe eBay, vintage.
Am recunoscut imediat abțibildul de pe ea, dar jucăria nu mi-a spus nimic. Nu cred că am avut-o niciodată, de fapt. Cred că am avut doar abțibildul – poate primit de la cineva care lucra la o fabrică de jucării de lemn pentru export – și l-am lipit pe ușă pentru că era colorat. Așa cum alți copii aveau colecții de ambalaje de dulciuri pe care nu le mâncaseră niciodată, sau roboței construiți din pachete de țigări pe care nu le fumase nimeni dintre cunoscuți.
E bizar, nu? Într-o mare de gri, ne ostoiam setea de culoare cu ambalaje promițând plăceri abia ghicite și de care se bucuraseră deja alții. Îmi imaginez că sună complet extraterestru pentru cititorii care n-au prins suficient (sau deloc!) din comunism cât să își aducă aminte, dar la atâția ani distanță e bizar și pentru mine – suficient încât să mă întreb dacă nu cumva am visat roboțeii de Marlboro și Camel din casa verilor mei sau plicul cu ambalaje de Snickers, Mars și alte minunății nemaivăzute ținut ascuns ca o comoară de fata unor prieteni de familie.
Întoarsă acasă, m-am întrebat de ce m-a pus pe gânduri abia acum abțibildul care odihnește de atâta vreme lângă oglinda crăpată. Poate pentru că citesc o carte (Toți copiii librăresei, de Veronica D. Niculescu) în care acțiunea se petrece în 1983, printre coli albastre de împachetat și gume chinezești colorate (care se dădeau mai repede ca pâinea caldă)? Poate. Sau poate (și) pentru că înotăm din nou, din alte puncte de vedere, într-o mare de gri.
Psihologul Adam Grant a publicat de curând un articol (pe care l-am descoperit grație Concentrat, minunatul newsletter zilnic al revistei DoR, cu care îmi încep diminețile) în care vorbește despre fenomenul de languishing, tradus ca lâncezeală, pe care psihologul îl vede ca pe emoția caracterizantă a lui 2021.
Conform lui Grant, lâncezeala este „copilul mijlociu neglijat al sănătății mintale. E golul dintre depresie și înflorire – absența stării de bine”. Articolul a fost citit de milioane de oameni și a stârnit reacții foarte variate, de la oameni recunoscători că au, în sfârșit, un nume pentru ceea ce simt până la oameni care au refuzat „diagnosticul”, recunoscând până la un punct simptomatologia, dar preferând să se considere „în hibernare” – un termen mai plin de speranță și care cuprinde promisiunea unei primăveri înfloritoare.
În ce mă privește, terminologia mi s-a părut mai puțin interesantă decât simptomele; indiferent dacă îi spunem lâncezeală sau hibernare, am recunoscut clar și în mine, și în cei din jur senzația aceea de gri pe care încerci din răsputeri să îl colorezi, dar nu prea ai cu ce – de data asta nu pe dinafară, ci pe dinăuntru.
Dar poate că putem aduce culoarea dinafară înăuntru? Eu încerc, umplându-mi ochii cu liliac și glicină, care au înflorit în același timp anul ăsta, cu galbenul orbitor al păpădiilor din drumul spre școala copiilor, cu albastrul din ochii lor, cu câte un apus purpuriu, cu haine de orice culoare decât gri, cu caiete și pixuri în toate culorile. Și mă gândesc serios să merg la librărie să îmi cumpăr o coală de abțibilduri.
