Mă gândeam, de exemplu, la vacanța din Viena în care taximetristul m-a întrebat dacă băiețelul meu vorbește cumva chineza, pentru că între doi și trei ani D inventase o limbă proprie, căreia îi ziceam „dodoneza”, un fel de păsărească pe care nu o înțelegeam decât eu și care, într-adevăr, suna puțin a chineză.
Dar planurile astea mi le făceam acum o săptămână, înainte ca vacanța noastră idilică să fie întreruptă de o viroză plină de zel, care s-a soldat cu câteva zile de febră mare. Înainte de momentul în care a trebuit să las copilul singur în camera de hotel câteva minute ca să dau o fugă până la cea mai apropiată farmacie, încercând să găsesc un termometru (aveam cu mine unul, dar s-a dovedit că nu mai avea baterie) care să poată fi setat și în grade Celsius, plus varianta locală de Nurofen și Panadol pentru că presimțeam (corect) că dozele pe care le aveam la mine n-o să ne fie suficiente pentru prea multe repetări din bine cunoscutul dans încrucișat de ibuprofen-paracetamol al febrei la patru ore. Iar D, pe care îl lăsasem nurofenat, dar încă febril și letargic, nu mi-a mai răspuns la telefon. Și din toată gama largă și nuanțată de sentimente pe care, nu-i așa, ca orice femeie modernă și sofisticată, le pot avea la orice moment, a rămas doar unul. Frica. Frica aia paralizantă și irațională, pe care o țin minte de când copiii erau bebeluși.
Iar citatul de care mi-am adus aminte nu a fost din Brené Brown, ci din romanul Hanyei Yanagihara, „O viață măruntă”: „Este într-adevăr un tip unic de dragoste, fiindcă la baza ei nu stă nici atracția fizică, nici plăcerea, nici intelectul, ci frica. N-ai cunoscut într-adevăr frica dacă n-ai avut un copil, și poate asta ne amăgește să credem că e o iubire magnifică – fiindcă frica în sine este magnifică. În fiecare zi, primul tău gând nu este «Îl iubesc», ci «Ce face?» Peste noapte, lumea se reconfigurează sub forma unei curse cu obstacole a groazei”.
După momentul acela – evident, copilul era bine (nu chiar sănătos, dar în viață și coerent, doar că își lăsase telefonul pe silent) –, m-am gândit că poate ar trebui să vă spun un pic mai mult despre povestea aia haioasă cu dodoneza. Pentru că povestea nu începe în taxiul din Viena, ci în fotoliul meu de alăptat din velur bej, în acele prime luni în care fiecare masă durează cel puțin o oră, timp în care, ca orice tocilar de nădejde, citesc cărți de specialitate („Cum să crești copii fericiți” a lui Dreikurs are domiciliul permanent în buzunarul din stânga al fotoliului) și mă uit pe bloguri de parenting.
Citesc despre mame care stabilesc obiective de învățare pentru bebelușii lor (alfabetul până la vârsta de un an, de exemplu) și despre importanța educației timpurii. Mă imaginez comunicând cu D (ale cărui obiective, momentan, sunt să mănânce cât mai mult, să urle cât mai tare și să nu doarmă decât atât cât este absolut necesar ca mama lui să nu o ia complet razna) prin „baby signing”: un limbaj al semnelor special conceput pentru bebeluși. Comand cartea și CD-ul pe Amazon. Îl și văd pe D citind pe silabe la 18 luni, precum copiii aceia din India de pe YouTube, și cumpăr un covoraș de cauciuc cu toate literele alfabetului pentru camera lui. Reușesc să citesc trei pagini din cartea cu baby signing, dar nu mi-e clar cum poți să faci chestia asta cu un bebeluș care nu se oprește din plâns decât atunci când mănâncă, doarme sau e plimbat în sling. Covorașul de cauciuc ajunge la gunoi după ce aflăm că are nu știu ce compuși potențial cancerigeni, plus că D nu pare deloc interesat de învățat litere. Nici de vorbit, de altfel. Noul lui obiectiv, începând cu vârsta de doi ani, este să maximizeze eficiența comunicării, folosind cât mai puține sunete. Fiecare cuvânt e abreviat la prima silabă. De exemplu, pediatrul lui, „domnul doctor cu multe jucării”, e „don-do-mu-ju”. Chiar sună a chineză, nu?
Am încă salvat în iPad un document în care îi inventariez tot vocabularul: „ma” poate să însemne trei persoane diferite – sau „masa”, sau „mare”, în funcție de context. Așa că în loc de expert în baby signing și alfabetizarea bebelușilor devin interpret de dodoneză. Ce nu aveam de gând să vă spun, în articolul meu lejer de vară, e că mi-e groaznic de frică. Inventarul meu de cuvinte e scris nu ca să am o amintire simpatică de când era D mic, ci ca să îl trimit doctorului. Citesc obsesiv despre tulburările de limbaj și toată familia decide că sunt complet nebună. Iar don-do-mu-ju zice că nu e nimic în neregulă cu copilul. Povestea noastră e cu final fericit, pentru că D începe să pronunțe cuvintele până la capăt la trei ani, după ce merge la grădiniță, unde dodoneza nu era în curriculă (dar e nevoie și de câteva luni bune de logopedie – se pare că nu eram complet nebună).
Așa că, din fericire, faza cu taximetristul vienez e totuși doar o povestioară haioasă, lejeră, de vacanță. Dar întrebarea care rămâne e: avem ce face cu frica asta? Cea care ne mână să ne trezim în mijlocul nopții ca să verificăm dacă bebelușul mai respiră, care ne pune un nod în stomac până știm că adolescentul s-a întors cu bine de la petrecere (sau, după cum mi-a mărturisit mama, până când avionul „fetiței” noastre de 40 de ani a aterizat cu bine)? Pe de-o parte, presupun că suntem nevoiți să o acceptăm ca pe un dat, ceva inerent stării de a fi părinte, a la Yanagihara. Problema apare, mi se pare mie, când frica asta ne răpește capacitatea de a ne bucura din plin de viață, inclusiv de toate minunățiile copilăriei micuților noștri.
Brené Brown (uite că ajungem și la ea) povestește într-una din cărțile ei despre momentul în care te uiți cu drag, uimire și bucurie nețărmurită la copilul tău care doarme; ai inima plină; iar în secunda următoare, mintea îți e invadată de scenarii de coșmar cu toate lucrurile teribile care i s-ar putea întâmpla acestui fragil miracol adormit. E un exemplu din ceea ce ea numește „foreboding joy” – un fel de „bucurie cu presimțiri negre”, exemplificată în cultura autohtonă prin minunatul dicton „după râs vine și plânsul” sau, în filon umoristic, de povestea drobului de sare. Facem asta pentru că, spune Brown, bucuria pură e, de fapt, cel mai vulnerabil sentiment, momentul în care ești complet cu garda jos. Scenariile teribile cu care ne înnegurăm bucuria sunt un mod de autoapărare, de parcă acest exercițiu imaginar al tragediei ne-ar ajuta să fim pregătiți în cazul în care vreunul din aceste scenarii se adeverește.
Realitatea e însă că tot ce facem este să ne răpim capacitatea de a ne bucura plenar (ca niște copii!) de copiii noștri. Dar care e antidotul? Posibil să nu vă placă. Brown spune că singurul antidot e recunoștința, gratitudinea. Că momentul în care simțim cum ne dau târcoale negurile fricii e momentul în care trebuie să avem curajul de a ne aduce aminte de toate lucrurile pentru care suntem recunoscători, curajul de a ne trăi bucuria fără s-o „asezonăm” cu un praf (sau un drob!) de sare. Am avut rezerve față de acest concept al recunoștinței, care mi s-a părut inițial prea „americănesc” și destul de nerealist – știm cu toții că gândirea pozitivă are limitele ei și, sincer, parcă e un pic ridicol să ținem jurnale de recunoștință, ca Oprah, nu? Dar am auzit din prea multe surse, inclusiv academice, că recunoștința funcționează, mai ales dacă reușim să o practicăm constant și, ideal, în scris. În plus, e vară, e vacanță, ce-am de pierdut? Pe spatele notei de plată de la room service e loc fix cât îmi trebuie să mâzgălesc un top 3 al zilei: prietenii care au luat-o pe E la ei două nopți, ca să o ținem departe de viroza lui D și ca să nu-i stricăm și ei vacanța; momentul în care D și-a revenit suficient cât să i se facă un pic foame și să ceară un măr, cel mai gustos măr din vara asta; și, evident, cei mai buni prieteni ai părintelui: ibuprofen și paracetamol.
